Invitaţie la reculegere pentru tineri

Oficiul pentru Pastoraţia Tineretului propune tinerilor un timp de reculegere spirituală pentru perioada Postului Mare, pornind de la tema Zilei Mondiale a Tineretului 2015.

Zilele de reculegere se vor desfăşura în perioada 14-15 martie 2015, la Centrul Gaudium et Spes, din Traian (NT).

Întâlnirea va avea tema „Busola interioară spre fericire”, iar motoul biblic călăuzitor „Fericiţi cei curaţi la inimă, pentru că ei îl vor vedea pe Dumnezeu” (Mt 5,8). Pornind de la această temă încredinţată de Papa Francisc pentru Ziua Mondială a Tineretului de anul acesta, timpul de reculegere va fi caracterizat de meditarea Cuvântului lui Dumnezeu, reflecţie asupra realităţii tinerilor, a căutării fericirii, a curăţiei. Nu vor lipsi momente de tăcere şi de rugăciune comună.

Programul, care poate suferi unele modificări, este următorul:

Sâmbătă, 14 martie

09.00   Primirea participanţilor

10.00   Rugăciunea de deschidere

10.30   Dinamici de cunoaştere

Introducere

11.30   „Exploratori şi căutători” – exerciţii de reflecţie comună

13.00   Prânzul

15.00   Calea Crucii

16.00   Meditaţie: „Dorinţa fericirii” – pr. Felix Roca

17.30   Adoraţie euharistică – comuniune de rugăciune în cadrul iniţiativei mondiale „24 de ore pentru Domnul”

19.00   Sfânta Liturghie

20.00   Cina   

21.00   „Căutarea comorii… fericirii”

            Rugăciunea de seară

Duminică, 15 martie

08.00   Rugăciunea de dimineaţă

08.30   Micul dejun

09.00   Meditaţie: „Ecologia umană – valoarea curăţiei” – pr. Felix Roca

10.00   Reflecţie personală

10.30   „Dorinţele noastre” – moment de împărtăşire

12.00   Sfânta Liturghie

13.00   Prânzul

            Plecări

Timpul de reculegere va fi îmbogăţit de îndemnurile Papei Francisc adresate tinerilor în Mesajul pentru Ziua Mondială a Tineretului 2015:

„Da, dragi tineri, căutarea fericirii este comună tuturor persoanelor din toate timpurile şi de toate vârstele. Dumnezeu a depus în inima fiecărui bărbat şi a fiecărei femei o dorinţă ireprimabilă de fericire, de plinătate. Nu simţiţi că inimile voastre sunt neliniştite şi în continuă căutare a unui bine care poate sătura setea lor de infinit?”

„Perioada tinereţii este aceea în care îmboboceşte marea bogăţie afectivă prezentă în inimile voastre, dorinţa profundă a unei iubiri adevărate, frumoase şi mari. Câtă forţă există în această capacitate de a iubi şi de a fi iubiţi! Nu permiteţi ca această valoare preţioasă să fie falsificată, distrusă sau desfigurată.”

„Invitându-vă să redescoperiţi frumuseţea chemării umane la iubire, vă îndemn şi să vă răzvrătiţi împotriva tendinţei răspândite de a banaliza iubirea, mai ales când se încearcă să fie redusă numai la aspectul sexual, desprinzând-o astfel de caracteristicile sale de frumuseţe, comuniune, fidelitate şi responsabilitate.”

Întâlnirea este adresată tinerilor peste 18 ani. Cei care doresc să participe trebuie să se înscrie completând formularul de aici.

Contribuţia pentru cazare şi masă este de 55 de lei.

Detalii se pot obţine de la pr. Felix Roca: tel. 0741501481; email: pr.felixroca@gmail.com.

Vă aştept cu inima deschisă!

Viaţa ca un cristal

Oricine citeşte sau aude proclamarea: „Fericiți cei curați la inimă, pentru că ei îl vor vedea pe Dumnezeu” (Mt 5,8), se gândeşte automat la virtutea curăţiei ca şi cum această fericire ar fi echivalentul, exprimat în manieră pozitivă, a celei de-a şasea porunci: „Să nu faci fapte necurate!”. De fapt, curăţia inimii, cerute de Cristos, nu se referă doar la o virtute anume, ci este o calitate care trebuie să însoţească toate virtuţile, astfel încât acestea să fie cu adevărat virtuţi şi nu „minunate vicii”. Contrariul curăţiei inimii nu este necurăţia, ci… ipocrizia!

Cristos ne spune foarte clar că ceea ce face ca o acţiune a noastră (fie că e vorba de pomană, de post sau de rugăciune) să fie curată sau necurată este intenţia. Putem să facem un lucru bun cu intenţia de a fi apreciaţi de oameni sau pentru că este un lucru bun dorit de Dumnezeu, cel care ne doreşte binele. Ipocrizia îl declasează pe Dumnezeu şi pune „publicul” pe primul loc pentru ca acesta să „gâdile” orgoliul propriu, pune accentul pe aparenţă şi nu pe adevăr. De aceea, este atât lipsă de credinţă, cât şi lipsă de dragoste faţă de aproapele perceput ca un „adorator” al propriei imagini. Celor care văd viaţa în felul acesta Cristos le spune clar: „şi-au primit deja răsplata!”. Însă această răsplată este iluzorie şi amăgitoare!

De multe ori parcă am avea două vieţi: una reală şi una imaginară care îşi are rădăcina în ceea ce credem despre noi şi în imaginea pe care ne-o construim în faţa altora. Ne preocupăm atât de mult pentru a înfrumuseţa viaţa noastră imaginară şi neglijăm viaţa reală. Virtuţile şi calităţile pe care le avem ne grăbim să le facem cunoscute şi am fi dispuşi chiar să ne dăm viaţa pentru ca lumea să vorbească de noi, pentru a deveni faimoşi. Această tendinţă este intensificată de cultura actuală dominată de mass-media. Este de ajuns să se ne gândim când de mult suntem înclinaţi să ne conturăm o altă imagine de sine, decât cea reală, pe pagina noastră de facebook şi cât de mult ne dorim ca postările noastre să fie urmate de cât mai multe like-uri. Televiziunile sunt pline de emisiuni de tipul reality-show care transformă viaţa într-un spectacol, de multe ori cu accente groteşti.

Există o povestioară cu numele Ţara de sticlă, care vorbeşte despre un personaj care, ca prin minune, ajunge într-o ţară în care totul este de sticlă. Nimic nu se sparge deoarece toţi au învăţat să se mişte cu delicateţe fără să îşi facă rău unii altora. Persoanele care se întâlnesc răspund la întrebări înainte ca ele să fie formulate, deoarece până şi gândurile sunt transparente; nimeni nu minte ştiind că toţi pot să citească ceea ce îi trece prin cap.

Cristos, prin această fericire, ne cere să fim transparenţi, să nu ne punem măşti în faţa lui Dumnezeu şi în faţa oamenilor, să nu ne lăsăm târâţi de tendinţa de a părea ceea ce nu suntem, ispită care goleşte persoana reducând-o la o imagine, la un simulacru. Putem să purificăm intenţiile noastre amintindu-ne cât mai des primele trei cereri din rugăciunea Tatăl nostru şi rugându-ne astfel: „tot ceea ce fac doresc să fac pentru ca că fie sfinţit numele tău, pentru ca să vină împărăţia ta şi pentru ca să se facă-se voia ta!”. Astfel facem ca lumea să fie mai curată, mai sinceră, fără ipocrizie; o lume în care faptele să fie conforme cu cuvintele, cuvintele să fie conforme cu gândurile, iar gândurile omului să fie conforme cu gândurile lui Dumnezeu.  Ar fi o viaţă curată ca un cristal!

Milostivirea inimii şi a mâinilor

În drumul nostru de aprofundare a fericirilor proclamate de Cristos am ajuns la: „Fericiți cei milostivi, pentru că ei vor [afla] milostivire”. Această a cincea fericire a fost aleasă de Papa Francisc ca temă pentru Ziua Mondială a Tineretului de la Cracovia din anul 2016. Este cunoscută remarcabila contribuţie pe care sfânta Faustina Kowalska a adus-o în contemplarea milostivirii divine şi răspândirea acestei devoţiuni de către sfântul Ioan Paul al II-lea. Tocmai de aceea organizatorii Zilei Mondiale a Tineretului 2016 au definit Polonia ca fiind „campus misericordiae”. 

În Sfânta Scriptură cuvântul milostivire are două semnificaţii. Primul înţeles se referă la atitudinea celui mai puternic faţă de cel mai slab şi se exprimă, de obicei, prin iertarea infidelităţii şi a vinovăţiei. Aceasta este atitudinea permanentă a lui Dumnezeu faţă de poporul ales. Dumnezeu iartă rătăcirile poporului său pentru că „este un Dumnezeu plin de îndurare și milostiv, încet la mânie, plin de bunătate și de adevăr” (Ex 34,6). Psalmul 136 repetă acest adevăr ca o litanie explicând în lumina milostivirii lui Dumnezeu toate evenimentele din istoria poporului ales. Al doilea înţeles indică atitudinea faţă de cel nevoiaş şi suferind şi se exprimă prin faptele de milostivire. În viaţa lui Cristos strălucesc ambele forme ale milostivirii. El manifestă milostivirea lui Dumnezeu faţă de păcătoşi, dar este sensibil şi faţă de suferinţele oamenilor, astfel încât dă de mâncare mulţimilor, vindecă pe cei bolnavi, eliberează pe cei legaţi de lanţurile răului etc. 

Este surprinzător faptul că Dumnezeu se bucură atunci când îşi manifestă milostivirea. Acesta este semnul să milostivirea sa nu este un fel de compătimire înjositoare. În cartea profetului Ezechiel Dumnezeu spune: „…nu-mi găsesc plăcerea în moartea celui rău, ci să se întoarcă cel rău de la calea lui și să trăiască” (Ez 33,11). Parabola oiţei pierdute se încheie astfel: „…va fi mai mare bucurie în cer pentru un păcătos care se convertește, decât pentru nouăzeci și nouă de drepți care nu au nevoie de convertire” (Lc 15,7). Femeia care a găsit moneda pierdută exclamă: „Bucurați-vă împreună cu mine” (Lc 15,9). În parabola tatălui milostiv bucuria se transformă în sărbătoare, în banchet: „…trebuia să ne bucurăm și să ne veselim, pentru că acest frate al tău era mort și a revenit la viață…” (Lc 15,32). Papa Francisc ne reaminteşte că: „Dumnezeu nu oboseşte niciodată să ne ierte; noi obosim să cerem milostivirea sa”.

Sfântul Toma de Aquino spunea: „Milostivirea este în ea însăşi cea mai mare dintre toate virtuţile, de fapt îi revine ei să dăruiască celorlalţi şi, ceea ce contează mai mult, să suplinească lipsurile altora”. Prima milostivire trebuie să o avem faţă de noi, nu pentru a ne aproba defectele şi vinovăţiile, ci pentru a ne accepta limitele. Nu putem să oferim altora ceea ce nu am obţinut pentru noi înşine! Apoi Isus ne spune foarte clar: „Fiți milostivi precum Tatăl vostru este milostiv” (Lc 6,36). A avea milostivire în mod concret faţă de alţii înseamnă a simţi suferinţa celuilalt ca fiind propria suferinţă. Nu este suficient să ne întristăm de durerea celui de lângă noi, ci să încercăm să îl scoatem din starea respectivă. Adevărata milostivire depăşeşte graniţa sentimentelor bune şi se dezvoltă în voinţa continuă de a exercita caritatea şi dreptatea prin practicarea faptelor de milostenie sufletească şi trupească. Aceasta este o milostivire a inimii şi a mâinilor. 

Aşadar, trebuie să fim milostivi pentru că Dumnezeu este milostiv. Iar milostivirea sa ne face să trăim cu adevărat: „Dumnezeu, fiind bogat în îndurare, pentru marea sa iubire cu care ne-a iubit, pe când noi eram morți din cauza greșelilor noastre, ne-a readus la viață împreună cu Cristos” (Ef 2,4-5).

Pâinea inimii

Textul fericirilor evanghelice a ajuns la noi în două versiuni. Evanghelistul Matei prezintă opt fericiri, în timp ce Luca redă doar patru fericiri urmate, însă, fiecare de expresia „vai vouă”. Matei exprimă a patra fericire astfel: „Fericiți cei cărora le este foame și sete de dreptate pentru că ei se vor sătura.”. Luca spune doar: „Fericiți voi, care acum sunteți flămânzi, căci vă veți sătura”. Foamea spirituală şi foamea materială  nu sunt opuse. Această fericire vrea să ne spună că a fi de partea celor înfometaţi şi a-i ajuta înseamnă a îndeplini faptele de dreptate cerute de Cristos. De fapt, acesta va fi criteriul pe baza căruia vom fi judecaţi la sfârşitul vieţii noastre pământeşti: „…am fost flămând și mi-ați dat să mănânc, am fost însetat și mi-ați dat să beau…” (Mt 25, 35). Toată dreptatea pe care Dumnezeu o cere omului este sintetizată în dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Dragostea faţă de aproapele trebuie să fie aceea care îi determină pe cei înfometaţi de dreptate să se îngrijească de cei cărora le este foame de pâine, oferindu-le pâine pentru stomac şi pâine pentru inimă.

Papa Francisc în numeroase ocazii a evidenţiat scandalul sărăciei şi al foametei care afectează tot mai multe persoane. În Exortaţia apostolică Evangelii gaudium Sfântul Părinte spune că „nimeni nu se poate considera scutit de preocuparea faţă de cei săraci şi faţă de dreptatea socială” şi că „nu se mai poate tolera faptul să se arunce mâncare când există oameni care suferă de foame”. Poate cel mai mare păcat împotriva săracilor şi a înfometaţilor este acela că ne facem că nu îi vedem trecând pe partea cealaltă a drumului, refuzându-le şi pâine pentru stomac şi pâinea pentru inimă!

Citind aceste cuvinte poate suntem tentaţi să ne considerăm automat în categoria celor „înfometaţi” care au nevoie de susţinere. Fără îndoială, în ultima perioadă, au crescut dificultăţile materiale şi multe perspective sunt tot mai sumbre. Timpul adversităţilor este anotimpul virtuţilor. Tocmai de aceea, în ciuda unei astfel de situaţii, cred că în privinţa aceasta, ca tineri creştini, trebuie să avem în vedere cel puţin două aspecte. Primul este risipa. În ciuda faptului că ne considerăm săraci se întâmplă să aruncăm mâncare, să irosim diferite resurse materiale, să întrebuinţăm prea multe lucruri de „unică folosinţă” pentru că este mai comod! Specialiştii susţin că jumătate din hrana produsă în întreaga lume este aruncată, în timp ce zilnic suferă de foame 870 de milioane de oameni. În medie un român aruncă aproape 100 de kilograme de mâncare pe an. Un al doilea aspect căruia ar fi bine să i se dea atenţie este sobrietatea. Prea mult cheltuim pe haine, gadgeturi, accesorii etc. numai pentru a alimenta o anumită imagine de sine, în timp ce, probabil, cheltuim mult mai puţim pe ceea ce contribuie la educaţia şi creşterea noastră umană şi spirituală. Socrate văzând tarabele din piaţa Atenei încărcate cu tot felul de mărfuri a exprimat: „Câte lucruri de care eu nu am nevoie!”.

Fericitul Anton Durcovici a trăit în totalitate această fericire, în ambele aspecte ale sale. În întreaga sa misiune de păstor a fost animat de foamea şi setea de dreptate pentru poporul român, pentru poporului lui Dumnezeu. În închisoare, fidelitatea sa faţă de Dumnezeu şi faţă de Biserică i-a atras moartea tocmai din cauza foamei şi a setei.

Balsamul sufletelor

În discursul de pe munte Isus proclamă: „Fericiți cei blânzi, pentru că ei vor moșteni pământul” (Mt 5,5). În Sfânta Scriptură termenului blând este asociat cu alte două valori: umilinţa  şi răbdarea. Aceste asocieri ne ajută să înţelegem sensul deplin al blândeţii proclamate de Cristos. Primul „binom” evidenţiază dispoziţiile interioare din care izvorăşte blândeţea, iar al doilea determină atitudinile faţă de aproapele: bunăvoinţă, gentileţe, amabilitate, respect etc. Sunt atitudini, chiar mai mult decât atât sunt trăiri interioare, care par să nu prea intre în canoanele unor stiluri tinereşti care pentru a fi cool privilegiază înfumurarea, grosolănia şi prepotenţa. În logica unor astfel de stiluri sau mode a fi blând sună ca o glumă declanşatoare de ironii şi catalogări.

Fericirile evanghelice nu doar propun unele comportamente morale, ci vorbesc despre Cristos, cel care a trăit fiecare fericire în parte. Proclamându-le, Cristos face un autoportret. Fericirile ne spun cine este Cristos, iar noi ne decidem să devenim asemenea lui pentru a fi fericiţi. Astfel, Cristos ni se propune ca model: „…învățați de la mine că sunt blând și smerit cu inima” (Mt 11,29). Evanghelistul Matei vede în Cristos pe slujitorul lui Dumnezeu descris de Isaia: „Nu se va certa, nici nu va striga și nici nu va auzi cineva glasul lui pe drumuri (Mt 12,19). Intrarea lui Isus în Ierusalim este exemplul unui rege blând care stă departe de orice idee de violenţă şi război: „Iată regele tău vine la tine blând” (Mt 12,4). Dovada maximă a blândeţii lui Isus este pătimirea sa. Nicio manifestare de ură, de răzbunare sau de ameninţare: „…insultat fiind, nu a răspuns la insultă, suferind, nu amenința” (1Pt 2,23). Prin exemplul său Cristos a făcut din blândeţe semnul măreţiei umane: omul este mare în măsura în care este blând şi slujitor. Nu putem să nu ne gândim la episcopul Durcovici care, în ciuda expresiei chipului, era atât de atent cu cei lângă el, plin de blândeţe şi afabil. În suferinţele din închisoare nimeni nu a auzit de la el cuvinte de reproş, de revoltă sau de insultă.

Dar, oare, un astfel de comportament nu este dovadă de slăbiciune, de supunere, ocazie dată pentru a fi călcat în picioare? Mai câştigi azi ceva dacă nu arăţi „cine eşti”, dacă nu te impui? Nu înving, oare, cei care folosesc orice fel de putere? Înainte de toate este nevoie să descoperim valoarea umană a acestei virtuţi. Blândeţea este în prag de dispariţie! Violenţa din filme şi din programele de televiziune, limbajul vulgar, întrecerea în a depăşi cât mai mult pragurile bunului simţ şi al respectului… ne „încremenesc” în faţa oricărei manifestări a răului şi a urâtului. Astfel, nu mai reuşim să simţim „gustul” gesturilor simple, dar autentice şi profunde, precum un salut zâmbitor, o strângere de mână, o îmbrăţişare, un sărut, o mângâiere, o încurajare, un sfat, o atenţionare etc. Blândeţea este balsamul relaţiilor umane, balsamul sufletelor!

Sfântul blândeţii, Francisc de Sales, obişnuia să spună: „Fiţi blânzi pe cât puteţi şi amintiţi-vă că se prind mai multe muşte cu o picătură de miere decât cu un butoi de oţet”. Papa Ioan al XXIII-lea, de curând canonizat împreună cu Papa Ioan Paul al II-lea, era numit „papa cel bun” tocmai pentru blândeţea sa. El spunea: „Dacă cineva mi-ar spune că pentru a reuşi în planurile mele ar fi suficient să omor o furnică, nu aş ucide-o”.

Nu ne rămâne decât să îmbrăcam toate gândurile, cuvintele şi faptele noastre cu mantia blândeţii aşa cum spune sfântul Paul colosenilor: „Ca niște aleși ai lui Dumnezeu, sfinți și iubiți, îmbrăcați-vă deci cu dragoste, cu îndurare, cu bunătate, cu umilință, cu blândețe și îndelungă-răbdare” (Col 3, 12).

Plăcere şi durere, bucurie şi mângâiere

A doua fericire proclamată de Isus este: „Fericiți cei care plâng, pentru că ei vor fi mângâiați”. Aceasta ne oferă posibilitatea să reflectăm asupra pătimirii, morţii şi învierii lui Cristos.

Nu trebuie să filozofăm prea mult pentru a constata că, în această viaţă, plăcerea şi durerea sunt inseparabile. Se succed una după alta cu acelaşi ritm cu care după înălţarea unui val urmează un curent care trage după sine pe cel care se bucură de minunăţia apei. Omul încearcă în mod disperat să separe aceste două surori siameze, să izoleze plăcerea de durere, dar nu reuşeşte. În special tinerii doresc să stoarcă din viaţă doar ceea ce este încântător şi îmbucurător, dar reversul nu ezită să se facă prezent. Nu este o viziune pesimistă asupra vieţii! Este realitatea, o lecţie ce ne este dată de multe fapte cotidiene. Poetul Lucretius spunea: 

„O nu ştiu ce amărăciune izvorăşte din adâncul oricărei plăceri şi ne nelinişteşte deja în mijlocul delectării noastre”.

Cu atât mai mult, plăcere ilegitimă este amăgitoarea, deoarece promite ceea ce nu poate oferi. Înainte de a fi gustată pare să ofere infinitul şi eternitatea, însă, imediat după ce a fost consumată te regăseşti cu nimic în mâini.

Biblia ne dă un răspuns la această dramă a existenţei umane. De la început a fost alegerea liberă a omului de a orienta spre lucrurile trecătoare acea dorinţă de bucurie pusă în inima sa de Dumnezeu. Acesta a făcut ca plăcerea, aleasă împotriva legii sale şi simbolizată de Adam şi Eva care gustă din pomul oprit, să fie urmată de durere şi moarte. Aceste consecinţe nu sunt o pedeapsă, ci, mai degrabă ca un remediu pentru ca omul să nu se lase pradă egoismului şi instinctului său şi astfel să se distrugă pe sine şi pe aproapele. Astfel plăcerea este urmată, ca o umbră, de suferinţă. Cristos a sfărâmat definitiv acest lanţ. El, „în vederea bucuriei ce îi era propusă, a îndurat crucea” (Scrisoarea către Evrei 12,2). Adică, privind la bucuria mântuirii, la eliberarea omului, Cristos a îndurat suferinţa. Nu a pus pe primul loc plăcerea propriei voinţe, ispita fugii de suferinţă. Înviind din morţi Isus a inaugurat un alt fel de plăcere: aceea care nu precedă durerea, ci care este rodul ei. Jertfa şi învierea sa este victoria vieţii, a luminii, a harului, a bucuriei! Este vorba aici nu doar de plăcerea spirituală, ci de orice plăcere onestă a relaţiilor autentice dintre persoane, a prieteniei, a artei, a creativităţii, a frumuseţii, a muncii duse la până la capăt. Este vorba de orice bucurie care se naşte din datoria împlinită. Toate aceste adevăruri sunt afirmate de fericirea la care medităm care schimbă succesiunea râs – plâns, în plâns – râs. Nu este o simplă inversare a timpurilor! Ordinea propusă de Cristos ne spune că plăcerea binelui are ultimul cuvânt şi nu suferinţa! Iar acest ultim cuvânt durează veşnic!

Cei care plâng, cei care sunt încercaţi sunt fericiţi tocmai pentru că reuşesc să înfrunte suferinţa din care, prin credinţa în Dumnezeu, se naşte bucuria şi mulţumirea. Pe de altă parte, plânsul şi durerea îl fac pe om mai matur, mai profund, mai înţelegător, mai atent la suferinţa celorlalţi. Filmul La vita è bella („Viaţa e frumoasă”) a lui Roberto Begnini este atât de profund tocmai pentru că bucuria este pusă în slujba iubirii. Prin joacă şi râs tatăl vrea să îl ferească pe fiul său de ororile deportării în câmpul de concentrare. Astfel, deşi îi plânge inima, tatăl se sforţează să dăruiască bucurie şi iubire.

Sărbătoarea Paştelui să ne ajute să alegem plăcerile autentice şi oneste ale vieţii, fără să ne dăm înapoi în faţa încercărilor! Cristos a învins moartea tocmai prin jertfa sa!

Cristos a înviat!

Barca uşoară a vieţii

Începem cu acest articol să aprofundăm mesajul fiecărei fericiri evanghelice proclamate de Cristos oprindu-ne asupra celei dintâi: „Fericiţi cei săraci în duh, pentru că a lor este împărăţia cerurilor” (Mt 5,3). În înţelegerea acestei fericiri ne ajută Papa Francisc care, în Mesajul pentru Ziua Mondială a Tineretului de anul acesta, se adresează tinerilor pentru a le explica valoarea acestei fericiri.

Este greu să se vorbească despre sărăcie mai ales în aceste timpuri de criză economică sau să se vorbească despre acest lucru tinerilor care, oricum, nu posedă prea multe bunuri materiale. Dacă sărăcia a fost proclamată de Cristos ca fiind o fericire înseamnă că ea are o valoare profundă care trebuie să fie descoperită, înţeleasă şi trăită, trecând dincolo de uşurinţa unei interpretări. Papa Francisc scoate în evidenţă, înainte de toate, că însuşi Cristos s-a făcut sărac atunci când, deşi fiind Dumnezeu, a ales să se întrupeze, despuindu-se astfel de gloria sa. În Sfânta Scriptură termenul de „sărac” nu se referă doar la condiţia materială ci face referinţă la o atitudine de umilinţă, de conştiinţă a propriilor limite, astfel încât omul este un „cerşetor” de Dumnezeu, singura lui bogăţie adevărată. Conştient fiind că tinerii au nevoie de îndemnuri clare, Papa Francisc propune acestora trei modalităţi prin care să trăiască sărăcia în mod concret. Prima este libertatea faţă de lucruri. Acest aspect presupune un stil de viaţă care să se bazeze pe sobrietate, renunţarea la lucrurile inutile, atenţia de a nu fi seduşi de mania consumului şi a dorinţei nestăvilite de a avea. Atenţia faţă de săraci ajută la construirea unei culturi a solidarităţii. Un adevărat ucenic al lui Cristos nu poate rămâne indiferent în faţa atâtor forme de sărăcie materială şi spirituală. Astfel săracii sunt pentru noi o ocazie permanentă de a-l întâlni pe Cristos. De ceea, putem să învăţăm de la săraci, căci ei ne amintesc că valoarea unei persoane nu constă în lucrurile sau bogăţiile pe care le are.

Fiecare persoană care trăieşte fericirile face să se răspândească împărăţia lui Dumnezeu. Papa Francisc mărturiseşte: 

„Bucuriile cele mai frumoase şi spontane pe care le-am văzut în decursul vieţii mele sunt acelea ale persoanelor sărace care au puţin de ce să se agaţe. Evanghelizarea, în timpul nostru, va fi posibilă numai prin contagiul de bucurie”.

Scriitorul englez Jerome K. Jerome în urma unei călătorii cu barca pe Tamisa în sensul contrar curentului apei spunea: 

„Câtă lume, în călătoria de-a lungul fluviului vieţii, încarcă propria barcă, chiar până la a o face să se scufunde, cu o infinitate de mărunţişuri, pe care le consideră necesare pentru ca această călătorie să fie plăcută, dar care, în realitate, sunt inutile şi fără importanţă. Mai degrabă, de ce să nu facem în aşa fel încât barca vieţii noastre să fie uşoară, încărcată numai cu lucrurile de care avem nevoie cu adevărat: o căsuţă primitoare, plăceri simple, unul sau doi prieteni demni de acest nume, cineva pe care să îl iubeşti şi cineva care să te iubească, o pisică, un câine, o pipă sau două, necesarul pentru a mânca şi pentru a te acoperi? Am descoperi că în acest fel va fi mult mai uşor să împingem barca. Am avea timp pentru a gândi, pentru a lucra şi, chiar, pentru a bea ceva întinşi la soare”.

Sărăcia evanghelică nu este un atac la bogăţiile materiale câştigate cinstit, cu sudoarea frunţii, ci un îndemn de a nu ne baza pe siguranţele materiale, de a avea inima deschisă spre necesităţile aproapelui şi de a-l considera pe Dumnezeu cea mai mare bogăţie. În felul acesta viaţa este mult mai liniştită!

Adrenalină pentru viaţa de credinţă

Nu există persoană pe faţa pământului, în orice timp şi în orice loc, care să nu caute fericirea! S-au scris tratate întregi pe această temă şi se găsesc nenumărate „reţete” pentru a o dobândi. Toţi doresc să fie fericiţi, toţi ar face orice pentru a găsi formula magică ce poate să transforme întreaga viaţă într-o fericire fără margini şi fără de sfârşit. 

Pe cât de mare este dorinţa pe atât de amară este, de multe ori, şi dezamăgirea… Fericirea pare să fie la doi paşi distanţă şi când vrei să o prinzi îţi scapă ca prin minune. Este ca jocul copiilor cu baloanele de săpun pe care le înalţă spre soare. La lumina acestuia par ca adevărate perle preţioase care strălucesc minunat. Copiii aleargă extaziaţi după acestea, dar când le ajung şi le prind rămân doar cu câteva picături lipicioase. Oare aceasta să fie soarta omului? Oare aspiraţia sa spre fericire să nu poată fi răsplătită? Oare să fie totul doar un miraj? 

Cei care au viziuni destul de sumbre asupra vieţii consideră că fericirea nu este altceva decât practica zilnică a resemnării; adresa fericirii nu va putea fi găsită niciodată deoarece îşi schimbă mereu domiciliul. Alţii văd ceva malefic în originea ei, precum Gustave Flaubert: „Fericirea este un mit inventat de diavol pentru a ne face să disperăm”. Într-o viziune mai materialistă fericirea poate fi atinsă dacă se posedă ceea ce se doreşte: „Fericirea modernă: să priveşti vitrinele şi să cumperi tot ceea ce îţi permiţi, în numerar sau în rate” spunea Erich Fromm. Alţii consideră că, de fapt, noi nu suntem pregătiţi să întâmpinăm fericirea care vine să ne viziteze. „Când fericirea ne vine în întâmpinare nu este niciodată înveşmântată aşa cum ne gândeam. Deseori trece pe lângă noi tăcută, iar noi nu ştim să o recunoaştem” spunea Romano Battaglia. Mulţi oameni au spus multe despre fericire; unii au fost fericiţi, alţii nu; alţii „predică” fericirea dată de bani, succes sau putere şi se vede pe faţa lor că sunt departe de a fi fericiţi, în timp ce unii cred despre aceste „vedete” că sunt automat şi în posesia reţetei fericirii.

Răspunsul lui Cristos la problema fericirii este paradoxal pentru logica umană! Îi proclamă fericiţi pe cei săraci, pe cei care plâng, pe cei blânzi, pe cei cărora le este foame şi sete de dreptate, pe cei milostivi, pe cei curaţi la inimă, pe făcătorii de pace şi pe cei persecutaţi din cauza sa. Fericirile proclamate de Cristos cuprind în sine toată puterea învăţăturii sale, sunt o sinteză a întregii Evanghelii şi încununează poruncile lui Moise. Cristos nu doar proclamă aceste Fericiri ci le trăieşte: el este sărac, blând, milostiv, drept, curat la inima, aducător de pace, slujitorul persecutat… El este „prototipul” omului nou care nu se lasă amorţit de substanţele banalităţii şi mediocrităţii, ci preferă adrenalina trăirilor intense ale celui care nu face din fericire o destinaţie ci un mod de viaţă.

Ştiu că propunerea trăirii Fericirilor poate să sune anost, dar găseşte în Cristos confirmarea că o viaţă trăită după logica lor pregăteşte fericirea comuniunii totale şi definitive cu Dumnezeu în veşnicie! Aşadar: vrei să fii fericit? Atunci fii sărac, blând, milostiv, drept, curat la inimă, aducător de pace… În următoarele postări vom căuta la rând să înţelegem ce înseamnă fiecare Fericire în parte pentru a reuşi să o trăim şi, astfel, să se îndeplinească în viaţa noastră şi promisiunea pe care Cristos o leagă de fiecare Fericire.

„Citeşte Fericirile care îţi vor face bine”

Dumnezeu a creat lumea ca o grădină minunată, plină de pomi, înţesată de izvoare, presărată de pajişti şi de flori. În această splendoare l-a pus pe bărbat şi pe femeie poruncindu-le: „Pentru fiecare rău care îl veţi comite eu voi face să cadă un fir de nisip în această imensă oază a lumii”. Dar oamenii, indiferenţi şi nesocotiţi, şi-au spus: „Ce poate să fie un fir de nisip în această imensitate de verdeaţă?”. Şi au început să trăiască fără noimă şi încrezuţi, răspândind mici şi mari nedreptăţi. Nu luau în considerare că, pentru fiecare vină a lor, Creatorul continua să trimită pe pământ fire aride de nisip. Aşa apărură deşerturile care, an după an, se lărgeau muşcând din grădina pământului, în indiferenţa locuitorilor. Creatorul continua să repete: „De ce creaturile mele predilecte se încăpăţânează să distrugă creaţia mea, cu atâta lejeritate şi superficialitate?”. 

Această povestioară arabă este, într-un anumit fel, portretul simbolic al istoriei umanităţii marcate tocmai de indiferenţă şi răutate care fac lumea noastră un deşert dezolant în care oamenii se agită în mod frenetic şi, poate fără sens, dar continuând să atragă după ei firele de nisip. Trăim timpuri tulburi, agitate şi îngrijorătoare. În această negură suntem chemaţi, fiecare dintre noi, să aprindem luminiţa noastră, să plantăm o floare, să ne îngrijim de un copăcel… Adică, să luăm în serios chemarea lui Dumnezeu de a fi sarea pământului şi lumina lumii, pentru ca „deşertul” răutăţii să nu se extindă, să nu mai muşte din lumea frumoasă creată de Dumnezeu. Cum putem face acest lucru?

În timpul Zilei Mondiale a Tineretului de la Rio de Janeiro papa Francisc, printre multe întâlniri, discursuri şi gesturi semnificative, s-a întâlnit şi cu tinerii din Argentina, în număr de peste 40 de mii. Acestora, dar şi lumii întregi, papa le spunea: 

„Uitaţi-vă, eu cred că în acest moment, această civilizaţie mondială a mers dincolo de limite, a mers dincolo de limite pentru că a creat un atare cult al zeului ban încât suntem în prezenţa unei filozofii şi a unei practici de excludere a celor doi poli ai vieţii care sunt promisiunile popoarelor. Excluderea bătrânilor, desigur. Cineva s-ar putea gândi că este un soi de eutanasie ascunsă, adică nu se are grijă de bătrâni; dar există şi o eutanasie culturală, pentru că nu sunt lăsaţi să vorbească, nu sunt lăsaţi să acţioneze. Şi excluderea tinerilor. Procentul pe care-l avem de tineri fără loc de muncă, fără serviciu, este foarte ridicat şi avem o generaţie care nu are experienţa demnităţii câştigate prin muncă. Adică această civilizaţie ne-a făcut să excludem cele două vârfuri care sunt viitorul nostru”.

Este o analiză foarte profundă a realităţii în care trăim. Papa este conştient de dificultatea de a înfrunta această realitate şi de a da un răspuns care să fie însufleţit de trăirea credinţei. De aceea, adresează şi o propunere clară:

„Uite, citeşte Fericirile care îţi vor face bine. Dacă vrei să ştii ce trebuie să faci în mod concret, citeşte Matei capitolul 25, care este protocolul cu care vom fi judecaţi. Cu aceste două lucruri aveţi Planul de acţiune: Fericirile şi Matei 25. Nu aveţi nevoie să citiţi altceva”.

Mai apoi, papa Francisc a propus pentru următoarele ediţii ale Zilei Mondiale a Tineretului teme legate de fericiri. Le exprimă în Mesajul pentru Ziua Mondială a Tineretului 2014:

„Pentru a ritma drumul nostru, în următorii trei ani aş vrea să reflectez împreună cu voi asupra fericirilor evanghelice, pe care le citim în Evanghelia sfântului Matei (5,1-12). Anul acesta vom începe meditând asupra celei dintâi: «Fericiţi cei săraci în duh, pentru că a lor este împărăţia cerurilor» (Mt 5,3); pentru anul 2015 propun «Fericiţi cei curaţi la inimă, pentru că ei îl vor vedea pe Dumnezeu» (Mt 5,8); şi în sfârşit, în 2016, tema va fi «Fericiţi cei milostivi, pentru că ei vor afla milostivire» (Mt 5,7)”.

Luând în considerare propunerea papei voi aprofunda în mai multe postări teme legate de trăirea fericirilor proclamate de Cristos.