Lumina, viața și splendoarea trupului

În luna mai din anul 2011 Papa Benedict al XVI-lea spunea: „Departe de a se opune spiritului, trupul este locul unde spiritul poate să locuiască. În această lumină putem să înțelegem că trupurile noastre nu sunt materie inertă, greoaie, ci vorbesc, dacă știm să ascultăm, limbajul iubirii adevărate. 

Trupul omului are o frumusețe dorită de Dumnezeu. Este locuit de splendoare și de frumusețe. Devine spectaculos atunci când este folosit pentru a transmite frumusețea și nu vanitatea sau spoiala. În frumusețea sa... umbrele devin lumină, ca în filmulețul de mai jos.

Bucuria de a trăi credinţa

Adevărata bucurie vine de la Dumnezeu, este darul său. Este un dar atât de preţios şi, de aceea, trebuie îngrijit cu mare atenţie. Pe de altă parte, orice iniţiativă a lui Dumnezeu cere un răspuns! Asta nu pentru că El tânjeşte după atenţia noastră, ci deoarece atunci când răspundem cu generozitate la darurile sale legăm o relaţie minunată de prietenie, de credinţă. Despre credinţă Catehismul Bisericii Catolice spune astfel: „Credinţa este, în primul rând, o adeziune personală a omului faţă de Dumnezeu; ea este, în acelaşi timp şi în mod inseparabil, asentimentul liber faţă de tot adevărul pe care l-a revelat Dumnezeu.” Tocmai pentru că este o adeziune liberă faţă de Dumnezeu, este o dorinţă de a trăi o legătură autentică cu El, credinţa nu poate să nu fie trăită cu bucurie. „Să se bucure inimile celor care-l caută pe Domnul” spune psalmul 105.

Această bucurie a credinţei este dată tocmai de faptul că Dumnezeu ţine atât de mult la noi încât vrea să ne facă părtaşi de bucuria sa. În Mesajul pentru Ziua Mondială a Tineretului 2012 Papa Benedict al XVI-lea spunea: „Dumnezeu vrea să ne facă părtaşi de bucuria sa, divină şi veşnică, făcându-ne să descoperim că valoarea şi sensul profund al vieţii noastre este în faptul de a fi acceptat, primit şi iubit de El, şi nu cu o primire fragilă cum poate să fie cea umană, ci cu o primire necondiţionată cum este cea divină: eu sunt voit, am un loc în lume şi în istorie, sunt iubit personal de Dumnezeu.” Isus Cristos este cel care ne arată din plin această iubire a lui Dumnezeu faţă de fiecare dintre noi. Din întâlnirea cu Cristos, din trăirea credinţei se naşte bucuria interioară. De aceea Papa ne îndeamnă să ne trăim credinţa cu intensitate: „A găsi şi a păstra bucuria spirituală se naşte din întâlnirea cu Domnul, care cere să-l urmăm, să facem alegerea hotărâtă de a miza totul pe El. Dragi tineri, nu vă fie frică să puneţi în joc viaţa voastră făcând spaţiu lui Isus Cristos şi Evangheliei sale; este drumul pentru a avea pacea şi adevărata fericire în interiorul nostru, este drumul pentru adevărata realizare a existenţei noastre de fii ai lui Dumnezeu, creaţi după chipul şi asemănarea sa.”

Ne dăm seama că bucuria de care ne vorbeşte Cristos şi la care ne invită este o bucurie la care se ajunge cu un efort personal. Suntem tentaţi să credem că adevărata bucurie trebuie să se obţină uşor, altfel ce bucurie este? De fapt, nu este aşa! „Bucuriile” care ni se propun din multe direcţii şi care se obţin cu facilitate sunt la fel de efemere, iar, de multe ori, la puţin timp se transformă în amărăciune. Trăirea intensă a credinţei, a raportului cu Cristos, face ca bucuria să fie un rod, o consecinţă fericită a fiecărui efort pe care îl facem în acest sens. Efortul de a fi fideli lui Cristos, de a-l iubi pe aproapele, de a merge împotriva curentului etc. conduc la o bucurie care are în sine o promisiune enormă: fericirea veşnică în compania Tatălui.

Tot ce am spus până acum pare să fie o lecţie de teologie, dacă nu chiar cuvinte fără acoperire în realitate, dar dacă ne gândim la toate momentele în care am reuşit să facem binele, să ne dăruim, să renunţăm la noi înşine, recunoaştem că am experimentat o bucurie deosebită, consistentă, de o savoare unică. Aceasta este adevărata bucurie a credinţei! Iar noi avem misiunea de a o răspândi tot mai mult în jurul nostru!

Papa Benedict al XVI-lea: un papă al tinerilor, un papă pentru tineri, un papă tânăr!

Trăim ultimele ore de pontificat ale Papei Benedict la XVI-lea! Decizia sa de a încheia misiunea de păstor suprem al Bisericii a surprins lumea întreagă şi a reînnoit simpatia, aprecierea şi afecţiunea celor care au văzut mereu în el un trimis al lui Dumnezeu, un păstor cu o inimă mare şi un conducător caracterizat de umilinţă şi delicateţe.

La o simplă privire de ansamblu asupra pontificatului Papei Benedict la XVI-lea se observă atenţia sa faţă de problemele Bisericii, mai vechi sau mai noi, capacitatea imensă de dialog cu lumea contemporană, puterea cuvântului său, atât de clar şi de ziditor. O analiză mai amănunţită a slujirii sale ca succesor al lui Petru ar revela mult mai multe aspecte. Nu a lipsit atenţia sa faţă de toate categoriile de vârstă. Copii, tinerii, adulţii au avut loc în inima papei, mai ales cei apăsaţi de diferite suferinţe.

În primele zile ale pontificatului său se generalizase convingerea că nu ar fi reuşit să comunice cu tinerele generaţii, făcându-se apel, în mod eronat, la „rigiditatea” sa, la personalitatea sa „rece” şi chiar la vârsta sa înaintată. Toate aceste presupuneri s-au dovedit a fi neîntemeiate, dovadă fiind numeroasele întâlniri cu tinerii şi copii, la care aceştia au participat mereu în număr mare, fie că erau Zilele Mondiale ale Tineretului, vizitele pastorale în diferite ţări sau audienţele generale. Care a fost raportul pe care Papa Benedict al XVI-lea l-a stabilit cu tinerii de-a lungul pontificatului său?

Un papă care l-a indicat mereu pe Cristos.

După ce a fost ales papă, în primele întâlniri publice, mulţimile care îl ascultau pe Benedict al XVI-lea au înţeles că acesta nu aprecia neapărat ovaţiile, aplauzele, strigările. Din nou totul a fost pus pe seama caracterului său german. Toţi înclinau să creadă că s-a încheiat epoca entuziastelor întâlniri care îl aveau ca protagonist pe Papa Ioan Paul al II-lea. Era rândul acum al unui papă sobru şi reţinut. Cum urmau să fie oare Zilele Mondiale ale Tineretului?! Nu avea să fie aşa! După ceva timp lumea avea să înţeleagă faptul că Papa Benedict al XVI-lea dorea cu ardoare să nu atragă atenţia asupra sa ci să îl arate lumii pe Cristos. A spus lucrul acesta chiar la predica de la începutul pontificatului său:  „Cine îl lasă pe Cristos să intre în propria-i viaţă nu pierde nimic, nimic – absolut nimic din ceea ce face viaţa liberă, frumoasă şi măreaţă. Nu! numai în această prietenie se deschid larg porţile vieţii. Numai în această prietenie se deschid cu adevărat marile potenţialităţi ale condiţiei umane. Numai în această prietenie experimentăm ceea ce este frumos şi ceea ce eliberează”. Mai ales tinerii au înţeles repede acest lucru şi tocmai de aceea au început să îl iubească din toată inima. Iar prima Zi Mondială a Tineretului, care a avut loc în Germania, la Köln, a fost o adevărată sărbătoare a credinţei, dar şi o sărbătoare pentru papa Benedict. Cu această ocazie nu a ezitat să le propună tinerilor să îl urmeze fără frică pe Cristos: „Iubiţi tineri, fericirea pe care o căutaţi, fericirea pe care aveţi dreptul să o gustaţi are un nume, are un chip: cel al lui Isus din Nazaret, ascuns în Euharistie. Doar El dă plinătate de viaţă umanităţii! Cu Maria, spuneţi «da»-ul vostru Dumnezeului care doreşte să vi se dăruiască”. În discursul de la ultima sa audienţă generală ca Suveran pontif, din ziua de 27 februarie 2013, a evidenţiat, din nou, primatul lui Cristos: „…am ştiut mereu că barca Bisericii nu este a mea, nu este a noastră, ci a sa [a Domnului]”. 

Indicându-l mereu pe Cristos papa i-a îndemnat pe tineri că meargă pe calea sfinţeniei: „Când vă invit să deveniţi sfinţi, vă cer să nu vă mulţumiţi cu alegeri secundare. Vă cer să nu urmăriţi un obiectiv limitat, ignorându-le pe toate celelalte. A avea bani face posibil să fim generoşi şi să facem bine în lume, însă numai asta nu este suficient pentru a ne face fericiţi… Fericirea este ceva ce dorim cu toţii, dar una din marile tragedii din această lume este că aşa de mulţi nu reuşesc niciodată s-o găsească, pentru că o caută în locuri greşite. Soluţia este foarte simplă: adevărata fericire trebuie căutată în Dumnezeu”. (Discurs adresat elevilor din şcolile catolice britanice, 2010).

Un bun cunoscător al lumii tinerilor.

Într-unul dintre ultimele discursuri care au avut ca temă tinerii Papa Benedict al XVI-lea a afirmat complexitatea lumii tinerilor şi necesitatea ca Biserica să se angajeze cu mai multă energie în favoarea lor: „…o realitate [a tinerilor], aşa cum s-a spus, complexă şi articulată, care nu mai poate să fie cuprinsă în cadrul unui univers cultural omogen, ci într-un orizont care se poate defini «multivers», adică determinat de o pluralitate de viziuni, de perspective, de strategii”.(Discurs adresat participanţilor la plenara Consiliului Pontifical pentru Cultură, 2013).

Sfântul Părinte a dovedit de atâtea ori că înţelege frământările tinerilor: „Astăzi nu puţini tineri se îndoiesc profund că viaţa este un bine şi nu văd claritate în drumul lor. Mai în general, în faţa dificultăţilor din lumea contemporană mulţi se întreabă: eu ce pot să fac? Lumina credinţei luminează acest întuneric, ne face să înţelegem că orice existenţă are o valoare inestimabilă, pentru că este rod al iubirii lui Dumnezeu” (Mesajul pentru Ziua Mondială a Tineretului 2013).

Vestindu-l pe Cristos care luminează orice existenţă papa nu a evitat să vorbească depsre problemele tinerilor dovedind că ştie care sunt dificultăţile şi temerile lor: „Cel care trăieşte astăzi condiţia de tânăr trebuie să înfrunte multe probleme care provin din şomaj, din lipsa de referinţe ideale sigure şi de perspective concrete pentru viitor. Uneori se poate avea impresia că suntem neputincioşi în faţa crizelor şi derivelor actuale. În pofida dificultăţilor, nu vă lăsaţi descurajaţi şi nu renunţaţi la visele voastre! Cultivaţi în schimb în inimă dorinţe mari de fraternitate, de dreptate şi de pace. Viitorul este în mâinile celui care ştie să caute şi să găsească motivaţii puternice de viaţă şi de speranţă”. (Mesajul pentru Ziua Mondială a Tineretului 2010).

Nu a lipsit niciodată susţinerea şi încurajarea sa: „Dragi tineri, voi sunteţi un dar preţios pentru societate. Nu vă lăsaţi cuprinşi de descurajare în faţa dificultăţilor şi nu vă abandonaţi soluţiilor false, care adesea se prezintă drept calea cea mai uşoară pentru a depăşi problemele. Nu vă fie frică să vă angajaţi, să înfruntaţi truda şi sacrificiul, să alegeţi căile care cer fidelitate şi statornicie, umilinţă şi dedicare”. (Mesajul pentru Ziua Mondială a Păcii 2012).

Un mare comunicator.

La început părea dificil ca Papa Benedict al XVI-lea să reuşească să se apropie de tineri. În concepţia multora marele teolog, pentru cei mai maliţioşi sau chiar rău intenţionaţi „marele inchizitor”, nu ar fi găsit cuvinte prieteneşti prin care să le arate tinerilor dragostea Bisericii faţă de ei. Şi în privinţa aceasta Benedict al XVI-lea a fost un papă al surprizelor. Încă de la primele întâlniri cu tinerii s-a remarcat prin forţa şi claritatea cuvântului său, prin capacitatea de a transmite într-un mod atât de clar adevărurile credinţei şi importanţa valorilor umane. Mai ales Zilele Mondiale ale Tineretului (Köln, Sydney, Madrid) au fost ocazii pe care papa le-a folosit atât de bine, prin mesaje, discursuri sau predici, pentru a arăta dragostea sa şi a Bisericii pentru tineri. Totodată, nu a ezitat să le transmită tinerilor că Biserica are încredere în ei: „Dragi tineri, Biserica se bazează pe voi! Are nevoie de credinţa voastră vie, de caritatea voastră creativă şi de dinamismul speranţei voastre. Prezenţa voastră reînnoieşte Biserica, o întinereşte şi-i dăruieşte nou elan” (Mesajul pentru Ziua Mondială a Tineretului 2011).

Un gest deosebit prin care papa a arătat că este în sintonie cu tinerii a fost la veghea de pe Cuatro Vientos, în timpul Zilei Mondiale a Tineretului de la Madrid. Furtuna care s-a iscat nu i-a speriat pe tineri care au început să cânte şi să strige: Esta es la juventud del papa! La îndemnul colaboratorilor săi de a se retrage, deoarece rafalele de ploaie şi de vânt îl loveau din plin, papa a refuzat spunând că preferă să rămână cu tinerii.

Conştient de rolul care îl au reţelele sociale în viaţa tinerilor le-a cerut acestora să le folosească cu discernământ şi să nu ezite să evanghelizeze prin intermediul lor: „Vouă, tinerilor, care aproape în mod spontan vă găsiţi în sintonie cu noile mijloace de comunicare, vă revine în particular responsabilitatea evanghelizării acestui «continent digital»”. (Mesajul pentru Ziua Mondială a Comunicaţiilor Sociale 2009). Acest îndemn şi relativele riscuri le-a reluat şi în Mesajul Ziua Mondială a Tineretului 2013: „Aşadar, să ştiţi să folosiţi cu înţelepciune acest mijloc, luând în considerare şi capcanele pe care el le conţine, îndeosebi riscul dependenţei, de a confunda lumea reală cu lumea virtuală, de a înlocui întâlnirea şi dialogul direct cu persoanele cu contactele în reţea”.

În privinţa comunicării în „lumea digitală” papa a dat şi exemplu de bună practică deschizând un cont pe Twitter, în mai multe limbi, prin intermediul căruia a transmis mai multe mesaje.

Dragostea pe care Papa Benedict al XVI-lea a avut-o pentru tineri, precum şi îndemnurile, încurajările şi îndrumările sale au făcut să fie un papă al tinerilor, un papă pentru tineri, un papă tânăr, prin forţa şi prospeţimea credinţei sale! Suntem convinşi că tinerii nu vor lipsi din rugăciunile sale.

Pentru toate acestea şi pentru întreaga sa misiune: 

MULŢUMIM, SFINTE PĂRINTE!

Bucuria în încercări

Suntem în perioada Postului Mare şi poate am fi tentaţi să considerăm că ar trebui să întrerupem itinerariul nostru spre descoperirea adevăratei bucurii, deoarece renunţarea, jertfa şi penitenţa ar trebui să fie în prim-plan în acest timp liturgic. Cristos clarifică foarte convingător acest aspect: „Când postiţi nu fiţi trişti ca ipocriţii, căci ei îşi strâmbă feţele, ca să arate oamenilor că postesc.” (Mt 6,16). Îndemnul său este foarte clar! Aşadar, continuăm drumul nostru, dar ţinem cont şi de timpul Postului Mare şi ne întrebăm de această dată: o persoană încercată de greutăţi cum ar putea să se bucure? În atâtea drame care se năpustesc asupra multor oameni, cum să cauţi bucuria? Nu este absurd? Când medităm suferinţele şi moartea pe cruce a Mântuitorului, am putea oare să tresăltăm de bucurie?

Sfântul Paul scrie o scrisoare creştinilor din Tesalonic. Aceştia erau, în mare parte, oameni simpli, săraci, chiar sclavi, care de puţin timp deveniseră creştini. Acestora, deşi se găseau în dificultăţi, sfântul Paul le spune: „Bucuraţi-vă întotdeauna! Rugaţi-vă fără încetare! Mulţumiţi pentru toate, căci aceasta este voinţa lui Dumnezeu în Cristos Isus cu privire la voi!” (1Tes 5,16). Cum poate fi vie bucuria în încercări şi în greutăţi? Sfântul Paul dezvăluie secretul bucuriei: obişnuinţa de a mulţumi lui Dumnezeu, privirea mereu aţintită asupra lui Cristos şi rugăciunea în orice situaţie. Nu este suficient să îi mulţumim lui Dumnezeu doar atunci când totul este bine, când corabia vieţii noastre înaintează lin şi hotărât în larg. Contează să ne încredem în Dumnezeu şi atunci când pânzele sunt străpunse de vânt, când catargul s-a rupt şi cârma se învârte haotic. De fapt, în astfel de situaţii numai Dumnezeu poate fi busola salvatoare! Toate le putem în Cel care ne dă forţa!

Puterea de a rămâne cu Dumnezeu izvorăşte şi din convingerea că El scoate un bine şi din cel mai mare rău, că nu răul are ultimul cuvânt, că răul care se manifestă în viaţa mea mă poate feri de un rău şi mai mare sau că în situaţiile de încercare prin care am trecut „putea fi şi mai rău”! Astfel putem să găsim „un pic de bine” în orice situaţie şi în orice persoană. Sunt persoane care văd răul la tot pasul şi sunt persoane care găsesc seminţe de bine în toate situaţiile vieţii. Astfel este valabil proverbul: „Cum îţi aşterni, aşa dormi!”

Atunci când suntem încercaţi de diferite suferinţe de multe ori ne tânguim: „De ce tocmai mie mi se întâmplă asta?” Din păcate uităm să înălţăm această întrebare şi atunci când viaţa ne este inundată de momente pline de bucurie. Şi în aceste momente ar trebui să ne întrebăm: „De ce tocmai mie? Cu ce sunt eu mai bun ca alţii? Ce merite am?” De aceea ar trebui să ne obişnuim să îi mulţumim lui Dumnezeu pentru toate, fără a ne descuraja. Un îndemn, în sensul acesta, îl face Papa Benedict al XVI-lea tinerilor: „Biserica se bazează pe voi pentru această misiune angajantă: să nu vă descurajeze dificultăţile şi încercările pe care le întâlniţi. Fiţi răbdători şi perseverenţi, învingând tendinţa naturală a tinerilor la grabă, la a voi totul şi imediat.” Răbdarea şi perseverenţa fac să se împlinească în viaţa noastră cuvintele sfântului Paul: „Dumnezeu speranţei să vă umple de toată bucuria şi pacea în credinţă, ca să prisosiţi în speranţă prin puterea Duhului Sfânt” (Rom 15,13).

Aceste gânduri ne pot ajuta să păşim înainte pe drumul spre adevărata bucurie în acest timp al Postului Mare, pregătindu-ne pentru marea bucurie a Învierii lui Cristos. 

Postul Mare – timp de reînnoire

Suntem la începutul timpului sacru al Postului Mare. Este un drum de credinţă ce ţine patruzeci de zile, ne îndreaptă spre celebrarea solemnităţii Învierii lui Cristos şi are menirea de a ne reînnoi credinţa. De aceea vă propun să ne reamintim ce este Postul Mare şi cum trebuie să fie trăit spre creşterea noastră în credinţă.

Ce este Postul Mare?

Postul Mare este perioada de patruzeci de zile din anul liturgic care începe cu Miercurea cenuşii şi se încheie cu Joia Sfântă, înainte de liturghia de seară numită a Cinei Domnului. Acest timp sfânt are rolul ca prin amintirea Botezului nostru şi prin penitenţă să ne dispună să celebrăm misterul pătimirii, morţii şi învierii lui Cristos, ascultând mai des Cuvântul lui Dumnezeu şi rugându-ne mai intens.

De ce patruzeci de zile?

Numărul patruzeci se regăseşte des în Sfânta Scriptură şi aminteşte:

- zilele potopului universal;

- anii petrecuţi de Israel în deşert;

- zilele petrecute de Moise pe muntele Sinai;

- zilele petrecute de profetul Ilie în deşert înainte de a ajunge la întâlnirea cu Dumnezeu pe muntele Horeb;

- zilele de pocăinţă a locuitorilor din Ninive;

- zilele postului lui Isus în deşert, unde la sfârşit este ispitit de diavol.

Aceste evenimente nu sunt întâmplătoare. Au o învăţătură pentru noi. Postul Mare este timpul:

- distrugerii răului, aşa cum s-a întâmplat în timpul potopului;

- încercării şi al harului, ca pentru Israel;

- rugăciunii care dispune la întâlnirea cu Dumnezeu, ca pentru Moise şi Ilie;

- pocăinţei şi ispăşirii în vederea judecăţii divine, imitând cele 40 de zile de post şi de pocăinţă cu care locuitorii din Ninive au potolit mânia divină;

- postului, care are ca scop a mânca adevărata hrană, care înseamnă a face voinţa Tatălui: „Nu numai cu pâine trăieşte omul, ci şi cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (aşa i-a răspuns Isus satanei, la sfârşitul celor 40 de zile petrecute în deşert).

Ce trebuie să fac în Postul Mare?

În Postul Mare trebuie să ne asumăm toate acele atitudini care ne ajută să ne interiorizăm mai mult şi să creştem în relaţia noastră cu Cristos. Practicile tradiţionale pentru Postul Mare sunt:

- rugăciunea (mai ales Liturghia zilnică şi Calea crucii);

- postul (ansamblul de practici de mortificaţie: hrană - cuvinte - distracţii): mortificaţia permite mai multă disponibilitatea pentru aproapele, mai mult timp pentru voluntariat şi mai mulţi bani pentru caritate;

- pomana (ajutor faţă de aproapele nostru mai nevoiaş decât noi).

În Postul Mare Biserica aminteşte că sunt prescrise:

- postul şi abstinenţa de la carne: Miercurea Cenuşii şi Vinerea Sfântă;

- abstinenţa de la carne: în fiecare vineri din Postul Mare.

De ce nu am voie să mă distrez în Postul Mare?

Postul Mare este timp de mai intensă rugăciune şi de reflecţie personală. Pentru aceste trăiri este nevoie de multă linişte interioară care nu se poate dobândi în mijlocul petrecerilor zgomotoase, care, de cele mai multe ori, ne îndepărtează de noi înşine. De fapt, Cristos nu ne vorbeşte decât în liniştea sufletului nostru şi ne spune ceea ce este spre binele nostru. Dacă medităm la suferinţele lui Cristos dobândim curajul de a renunţa la distracţiile zgomotoase şi tăria de a căuta adevăratele bucurii: atenţia mai mare faţă de familie şi prieteni, ajutorarea celor nevoiaşi, prietenia oferită celor marginalizaţi etc.

Ce trebuie să fac pentru a mă ruga mai bine în Postul Mare?

„În toată perioada Postului Mare Biserica ne oferă cu abundenţă deosebită cuvântul lui Dumnezeu. Meditându-l şi interiorizându-l pentru a-l trăi zilnic, învăţăm o formă preţioasă şi de neînlocuit de rugăciune, pentru că ascultarea atentă a lui Dumnezeu, care continuă să vorbească inimii noastre, alimentează drumul de credinţă pe care l-am început în ziua Botezului. Rugăciunea ne permite să dobândim şi o nouă concepţie despre timp: de fapt, fără perspectiva veşniciei şi a transcendenţei, el ritmează pur şi simplu paşii noştri spre un orizont care nu are viitor. În schimb, în rugăciune găsim timp pentru Dumnezeu, pentru a cunoaşte că «nu vor trece cuvintele lui» (cf. Mc 13,31), pentru a intra în acea comuniune intimă cu el «pe care nimeni nu va putea să o ia de la noi» (cf. In 16,22) şi care ne deschide la speranţa care nu dezamăgeşte, la viaţa veşnică”. - Mesajul Sfântului Părinte pentru Postul Mare 2011.

La ce mă poate ajuta postul?

„Postul, care poate să aibă diferite motivaţii, dobândeşte pentru creştin o semnificaţie profund religioasă: făcând mai săracă masa noastră învăţăm să depăşim egoismul pentru a trăi în logica darului şi a iubirii; suportând privarea de unele lucruri - şi nu numai de ceea ce este de prisos - învăţăm să ne abatem privirea de la «eul» nostru, pentru a descoperi pe cineva alături de noi şi a-l recunoaşte pe Dumnezeu în chipurile atâtor fraţi ai noştri. Pentru creştin, postul nu are nimic intimist, ci deschide mai mult la Dumnezeu şi la necesităţile oamenilor, şi face în aşa fel încât iubirea faţă de Dumnezeu şi să fie şi iubire faţă de aproapele (cf. Mc 12,31)”.  - Mesajul Sfântului Părinte pentru Postul Mare 2011.

De ce trebuie să mă gândesc la alţii şi să dau de pomană?

„În drumul nostru ne aflăm şi în faţa ispitei averii, a avidităţii de bani, care ameninţă primatul lui Dumnezeu în viaţa noastră. Dorinţa intensă de avere provoacă violenţă, samavolnicie şi moarte; pentru aceasta, Biserica, în special în timpul Postului Mare, cheamă la practicarea pomenii, adică la capacitatea de a împărtăşi. În schimb, idolatria bunurilor nu numai că îndepărtează de celălalt, ci îl despoaie pe om, îl face nefericit, îl înşeală, îl amăgeşte fără a realiza ceea ce promite, deoarece pune lucrurile materiale în locul lui Dumnezeu, unicul izvor al vieţii. Cum să înţelegem bunătatea paternă a lui Dumnezeu dacă inima este plină de sine şi de propriile proiecte, cu care ne amăgim că putem să ne asigurăm viitorul? Ispita este aceea de a gândi, asemenea bogatului din parabolă: «Suflete, ai adunat bunuri suficiente pentru mulţi ani...». Cunoaştem judecata Domnului: «Nebunule, chiar în noaptea aceasta ţi se va cere sufletul...» (Lc 12,19-20). Practicarea pomenii este referinţă la primatul lui Dumnezeu şi la atenţia faţă de celălalt, pentru a-l redescoperi pe Tatăl nostru bun şi a primi milostivirea lui”.  - Mesajul Sfântului Părinte pentru Postul Mare 2011.

Sperăm ca aceste reflecţii sintetice să îţi fie de folos pentru creşterea în credinţă. Să ai un Post Mare rodnic în trăiri spirituale intense!

Ziua Mondială a Tineretului în Piața Sf. Petru de la Roma

Azi, în Duminica Floriilor, se celebrează la nivel local, a XXVII-lea Zi Mondială a Tineretului. Tema este: „Bucurați-vă mereu în Domnul” (Fil 4,4). În Mesajul său cu această ocazie Papa Benedict al XVI-lea îi îndeamnă pe tineri să trăiască și să răspândească bucuria autentică:

„Dragi prieteni, pentru a încheia aş vrea să vă îndemn să fiţi misionari ai bucuriei. Nu putem fi fericiţi dacă ceilalţi nu sunt fericiţi: deci bucuria trebuie să fie împărtăşită. Mergeţi şi povestiţi celorlalţi tineri bucuria voastră că aţi găsit acea comoară preţioasă care este însuşi Isus. Nu putem ţine pentru noi bucuria credinţei: pentru ca ea să poată rămâne în noi, trebuie să o transmitem. Sfântul Ioan afirmă: "Ce am văzut şi am auzit vă vestim şi vouă pentru ca şi voi să aveţi comuniune cu noi... Vă scriem acestea pentru ca bucuria noastră să fie deplină" (1In 1,3-4).”

Azi dimineață în cadrul predicii de la liturghia din Piața Sf. Pentru, Papa Benedict s-a adresat tinerilor din lumea întreagă spunându-le:

„Dragi tineri, care v-ați adunat aici! Aceasta este Ziua voastră în mod particular, oriunde în lume este prezentă Biserica. De aceea vă salut cu mare afecțiune! Duminica Floriilor să fie pentru voi ziua deciziei, a deciziei de a-l primi pe Domnul și de a-l urma până la capăt, a deciziei de a face din Paștele morții și învierii sale sensul vieții voastre de creștini. Este decizia care aduce adevărata bucurie...”

Fie ca tinerii să primească aceste îndemnuri ale Sf. Părinte și să le pună în practivă! Ei pot oferi mult lumii!

Iată câteva imagini de la celebrarea de azi din Piața Sf. Petru.

Papa către tineri: „Fiți misionari ai bucuriei!”

Cu puţin timp înaintea Zilei Mondiale a Tineretului, care se celebrează la nivel local în Duminica Floriilor, a fost publicat tradiţionalul Mesaj al Papei Benedict al XVI-lea pentru această ocazie. Tema Mesajului este: „Bucuraţi-vă mereu în Domnul!” (Fil 4,4). Papa oferă tinerilor şi celor care se ocupă de pastoraţia lor o reflecţie consistentă şi ordonată (aşa cum ne-a obişnuit) pe această temă. Parcurgând rândurile reflecţiei papei se poate remarca valoarea bucuriei autentice, care nu poate fi confundată cu o simplă stare de spirit de moment sau cu diferite amăgiri. De la început papa specifică faptul că bucuria este un element central al vieţii de credinţă şi că Biserica are vocaţia de a aduce lumii bucuria. Mai ales tinerii au nevoie, în contextul dificil de azi, să simtă că trăirea credinţei aduce bucurie.

Deşi în viaţa de fiecare zi ne sunt dăruite atâtea bucurii, nu lipsesc şi dificultăţile care fac să devină mai insistentă întrebarea: există bucuria adevărată şi autentică? Sfântul Părinte dă un răspuns plin de convingere: „Bucuriile autentice, cele mici din cotidian sau cele mari din viaţă, îşi au toate originea în Dumnezeu” pentru că el vrea să ne facă părtaşi de bucuria veşnică. În Cristos aflăm bucuria adevărată. Martori ai acestui lucru sunt apostolii, ucenicii, Maria Magdalena, Zaheu etc. Aşadar bucuria se naşte din întâlnirea cu Cristos care ne cere să îl urmăm. Este nevoie de curaj pentru a face lucrul acesta! De aceea papa îndeamnă: „Dragi tineri, nu vă fie frică să puneţi în joc viaţa voastră făcând spaţiu lui Isus Cristos şi evangheliei sale; este drumul pentru a avea pacea şi adevărata fericire în interiorul nostru, este drumul pentru adevărata realizare a existenţei noastre de fii ai lui Dumnezeu, creaţi după chipul şi asemănarea sa.”

Bucuria îşi găseşte izvorul în gesturi concrete care manifestă credinţa: a recunoaşte în fiecare zi prezenţa sa în viaţa noastră, a primi Cuvântul său, a-l întâlni la sfânta Liturghie. Papa îndeamnă ca toate aceste momente să fie trăite cu intensitate. „Un creştin nu poate să fie niciodată trist pentru că l-a întâlnit pe Cristos, care şi-a dat viaţa pentru el” spune papa.

Sfântul Părinte continuă să prezinte secretul adevăratei bucurii referindu-se la trei modalităţi prin care aceasta poate di descoperită şi trăită: bucuria iubirii, a convertirii şi în încercări. Bucuria este legată de iubire. Bucuria iubirii se bazează pe fidelitate şi pe generozitate şi dacă întăreşte comuniunea fraternă. Răspunsul la iubirea lui Dumnezeu în viaţa călugărească, monastică, misionară, de familie sau de preoţie aduce o bucurie imensă. Bucuria convertirii porneşte de la îndepărtarea tentaţiilor care pot răpi adevărata bucurie. Pentru a reuşi lucrul acesta Dumnezeu ne pune la dispoziţie poruncile sale, care nu sunt un obstacol în calea libertăţii, ci „un ansamblu de reguli de viaţă esenţiale şi preţioase care conduc la o existenţă fericită, realizată conform proiectului lui Dumnezeu”. Atunci când totuşi se întâmplă să rătăcim Dumnezeu vine în întâmpinarea noastră cu iertarea sa în sacramentul spovezii. Poate fi descoperită chiar şi bucuria în încercări deoarece „creştinul autentic nu este niciodată disperat şi trist, chiar şi în faţa celor mai dure încercări”. Dovada este dată de exemplul a doi tineri care „au găsit chiar în Cristos lumina capabilă să dea forţă şi speranţă, chiar şi în mijlocul celor mai dificile situaţii”: fericitul Pier Giorgio Frassati şi fericita Chiara Badano. Ei ne arată că „bucuria creştină nu este o fugă de realitate, ci o forţă supranaturală pentru a înfrunta şi a trăi dificultăţile zilnice”.

Papa încheie mesajul său cu un îndemn insistent şi plin de speranţă: „Dragi prieteni, pentru a încheia, aş vrea să vă îndemn să fiţi misionari ai bucuriei. Nu putem fi fericiţi dacă ceilalţi nu sunt fericiţi: deci bucuria trebuie să fie împărtăşită. Mergeţi şi povestiţi celorlalţi tineri bucuria voastră că aţi găsit acea comoară preţioasă care este însuşi Isus.” Tinerilor le revine misiunea de a arăta lumii, mai ales creştinilor obosiţi şi plictisiţi, că în credinţă se poate găsi adevărata bucurie şi pace sufletească.

Cuvintele papei Benedict al XVI-lea sunt o adevărată „reţetă a bucuriei” pentru timpurile noastre în care marea problemă nu este că nu se poate găsi adevărata bucurie, ci că ea este căutată, în mod disperat şi obsesiv, în locuri greşite. Această căutare greşită aduce cu sine tristeţe, nemulţumire şi disperare! Tocmai opusul a ceea ce vrea să ne ofere Cristos, care doreşte ceea ce este cel mai bun şi mai mulţumitor pentru noi! Acolo unde este bucuria noastră, acolo este şi salvarea noastră!

Mesajul Papei poate fi citit aici. Se merită! Lectură cu folos!

Mesaj de pace 8

Mesaj de pace 7

Mesaj de pace 6

Mesaj de pace 5

Mesaj de pace 4

Mesaj de pace 3

Mesaj de pace 2

Mesaj de pace 1

Mesaje de pace

În prima zi a fiecărui an Biserica aminteşte lumii cât de importantă este pacea şi îi îndeamnă pe toţi oamenii de bunăvoinţă să se angajeze să construiască pacea. Catehismul Bisericii Catolice aminteşte că "pacea nu este simpla absenţă a războiului şi nu se limitează la asigurarea echilibrului dintre forţele adverse. Pacea nu se poate obţine pe pământ fără ocrotirea binelui persoanelor, fără comunicarea liberă între fiinţele umane, fără respectul faţă de demnitatea persoanelor şi a popoarelor, fără practicarea asiduă a fraternităţii". De aceea Biserica, în prima zi a fiecărui an, celebrează Ziua Mondială a Păcii. Cu această ocazie Sfântul Părinte adresează un mesaj. Anul acesta mesajul, pentru această zi, are tema "Educarea tinerilor la dreptate şi la pace".

Într-un astfel de context Acţiunea Catolică din Dieceza de Iaşi obişnuieşte ca în programul de activităţi o săptămână din luna ianuarie să o intituleze Săptămâna păcii tocmai pentru a îndemna la punerea în practică a sugestiilor oferite de Sfântul Părinte. Pe lângă multele activităţi care pot fi realizate în parohii propunem una intitulată: Fii un mesager al păcii! Constă în a transmite prin e-mail, messenger, facebook etc. imagini care sunt însoţite de citate din Mesajul Sfântului Părinte pentru Ziua Mondială a Păcii. Aceste imagini pot fi descărcate de aici. În felul acesta poţi fi un mesager al păcii! Dar nu uita că nu sunt suficiente cuvintele; ele trebuie să fie însoţite de punerea în practică! 

Ziua Mondială a Tineretului - un medicament împotriva oboselii de a crede

Cu câteva zile înainte de marea Solemnitate a Naşterii Mântuitorului, Papa Benedict vorbeşte din nou despre tineri. După ce cu ceva timp în urmă a specificat în Mesajul pentru Ziua Mondială a Păcii din 2012 cât de important este ca tinerii să fie educaţie la dreptate şi pace, Sf. Părinte a vorbit ieri, 22 decembrie, despre Ziua Mondială a Tineretului de la Madrid. În cursul întâlnirii tradiţionale pentru prezentarea felicitărilor de Crăciun Papa, adresându-se cardinalilor, membrilor Curiei Romane şi ai Guvernatoratului, a prezentat Ziua Mondială a Tineretului de la Madrid ca fiind cel mai important moment al Bisericii din anul 2011. Importanţa Zilei Mondiale a Tineretului a fost explicată în cinci puncte care exprimă aspecte esenţiale ale acestui eveniment:

- experienţă a universalităţii Bisericii;

- disponibilitate faţă de aproapele;

- adoraţia euharistică;

- sacramentul Pocăinţei;

- bucuria.

Aceste puncte explicate de Sf. Părinte sunt valabile şi pentru întâlnirile de tineri naţionale, diecezane sau parohiale. Iată cuvintele Papei în traducerea pr. Mihai Patraşcu:

"Un medicament împotriva oboselii de a crede a fost şi experienţa magnifică a Zilei Mondiale a Tineretului de la Madrid. A fost o nouă evanghelizare trăită. Tot mai clar se schiţează în Zilele Mondiale ale Tineretului un mod nou, întinerit, al faptului de a fi creştini pe care aş vrea să încerc să-l caracterizez în cinci puncte.

1. Există ca prim lucru o nouă experienţă a catolicităţii, a universalităţii Bisericii. Acesta lucru a uimit în mod foarte nemijlocit pe tineri şi pe toţi cei prezenţi: provenim din toate continentele şi, deşi nu ne-am mai văzut înainte niciodată, ne cunoaştem. Vorbim limbi diferite şi avem obişnuinţe de viaţă diferite, forme culturale diferite, şi totuşi imediat suntem uniţi împreună ca o mare familie. Separarea şi diversităţile exterioare sunt relativizate. Cu toţii suntem atinşi de unicul Domn Isus Cristos, în care ni s-a manifestat nouă adevărata fiinţă a omului şi, în acelaşi timp, însăşi Faţa lui Dumnezeu. Rugăciunile noastre sunt aceleaşi. Chiar în virtutea întâlnirii interioare cu Isus Cristos am primit în adâncul nostru aceeaşi formare a raţiunii, a voinţei şi a inimii. Şi, în sfârşit, liturgia comună constituie un soi de patrie a inimii şi ne uneşte într-o mare familie. Faptul că toate fiinţele umane sunt fraţi şi surori aici nu este numai o idee, ci devine o reală experienţă comună care creează bucurie. Şi astfel am înţeles şi în mod foarte concret că, în pofida tuturor trudelor şi întunecimilor, este frumos a aparţine Bisericii universale, Bisericii catolice, pe care Domnul ne-a dăruit-o.

2. Apoi din aceasta se naşte un nou mod de a trăi faptul de a fi oameni, faptul de a fi creştini. Una din experienţele cele mai importante din acele zile a fost pentru mine întâlnirea cu voluntarii de la Ziua Mondială a Tineretului: erau circa 20.000 de tineri care, fără excepţie, au pus la dispoziţie săptămâni sau luni din viaţa lor pentru a colabora la pregătirile tehnice, de organizare şi de conţinut ale Zilei Mondiale a Tineretului şi tocmai aşa au făcut posibilă desfăşurarea ordonată a tuturor lucrurilor. Cu propriul timp omul dăruieşte mereu o parte din viaţa sa. La sfârşit, aceşti tineri erau în mod vizibil şi "tangibil" plini de o mare senzaţie de fericire: timpul lor dăruit avea un sens; tocmai în dăruirea timpului lor şi a forţei lor de muncă au găsit timpul, viaţa. Şi atunci pentru mine a devenit clar un lucru fundamental: aceşti tineri au oferit în credinţă o bucată din viaţă, nu pentru că acest lucru a fost poruncit şi nu pentru că prin asta se câştigă cerul; şi nici pentru că astfel se scapă de pericolul iadului. Nu au făcut asta pentru că voiau să fie perfecţi. Nu priveau înapoi, la ei înşişi. Mi-a venit în minte imaginea soţiei lui Lot care, privind înapoi, a devenit o statuie de sare. De câte ori viaţa creştinilor este caracterizată de faptul că privind mai ales la ei înşişi, fac binele, ca să spunem aşa, pentru ei înşişi! Şi cât de mare este ispita pentru toţi oamenii să fie preocupaţi înainte de toate de ei înşişi, să privească înapoi la ei înşişi, devenind astfel în interior goi, "statui de sare"! În schimb aici nu era vorba de se perfecţiona pe ei înşişi sau de a voi să aibă propria viaţă pentru ei înşişi. Aceşti tineri au făcut bine - chiar dacă acel lucru a fost greu, chiar dacă a cerut sacrificii - pur şi simplu pentru că a face binele este frumos, a fi pentru alţii este frumos. Este nevoie numai de a îndrăzni saltul. Toate acestea sunt precedate de întâlnirea cu Isus Cristos, o întâlnire care aprinde în noi iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de alţii şi ne eliberează de căutarea propriului nostru "eu". O rugăciune atribuită sfântului Francisc Xaveriu spune: Fac binele nu pentru că în schimb voi intra în cer şi nici pentru că altminteri m-aş putea trimite în iad. Fac binele pentru că Tu eşti Tu, Regele meu şi Domnul meu. Tot această atitudine am întâlnit-o şi în Africa, de exemplu în surorile Maicii Tereza care se dedică pentru copiii abandonaţi, bolnavi, săraci şi suferinzi, fără a-şi pune întrebări despre ele însele, şi tocmai aşa devin în interior bogate şi libere. Aceasta este atitudinea propriu-zis creştină. De neuitat rămâne pentru mine şi întâlnirea cu tinerii purtători de handicap în fundaţia San José în Madrid, unde din nou am întâlnit aceeaşi generozitate de a fi la dispoziţia altora - o generozitate a dăruirii, care, în definitiv, se naşte din întâlnirea cu Cristos care s-a dat pe sine însuşi pentru noi.

3. Un al treilea element, care în mod tot mai natural şi central face parte din Zilele Mondiale ale Tineretului şi din spiritualitatea care provine din ele, este adoraţia. Rămâne de neuitat pentru mine momentul în timpul călătoriei mele în Regatul Unit, când, în Hydepark, zeci de mii de persoane, în majoritate tineri, au răspuns cu o intensă tăcere în prezenţa Domnului în Preasfântul Sacrament, adorându-l. Acelaşi lucru a avut loc, în măsură mai redusă, la Zagreb şi, din nou, la Madrid după furtuna care ameninţa să strice ansamblul întâlnirii nocturne, din cauza nefuncţionării microfoanelor. Dumnezeu este omniprezent, da. Însă prezenţa corporală a lui Cristos înviat este încă ceva diferit, este ceva nou. Cel Înviat intră în mijlocul nostru. Şi atunci nu putem decât să spunem cu apostolul Toma: Domnul meu şi Dumnezeul meu! Adoraţia este înainte de toate un act de credinţă - actul de credinţă ca atare. Dumnezeu nu este o oarecare posibilă sau imposibilă ipoteză cu privire la originea universului. El este acolo. Şi dacă El este prezent, eu mă închin în faţa Lui. Atunci, raţiunea, voinţa şi inima se deschid spre El, pornind de la El. În Cristos înviat este prezent Dumnezeu care s-a făcut om, care a suferit pentru noi pentru că ne iubeşte. Intrăm în această certitudine a iubirii corporale a lui Dumnezeu faţă de noi şi facem asta iubind împreună cu El. Asta este adoraţie şi asta dă apoi o amprentă vieţii mele. Numai aşa pot să şi celebrez Euharistia în mod corect şi să primesc în mod corect Trupul Domnului.

4. Un alt element important al Zilelor Mondiale ale Tineretului este prezenţa Sacramentului Pocăinţei care aparţine cu naturaleţe tot mai mare ansamblului din aceste zile. Cu asta recunoaştem că avem nevoie încontinuu de iertare şi că iertare înseamnă responsabilitate. Provenind de la Creator, există în om disponibilitatea de a iubi şi capacitatea de a-i răspunde lui Dumnezeu în credinţă. Dar provenind din istoria de păcat a omului (învăţătura Bisericii vorbeşte despre păcatul strămoşesc) există şi tendinţa contrară iubirii: tendinţa spre egoism, spre închiderea în noi înşine, ba chiar tendinţa spre rău. Mereu din nou sufletul meu este murdărit această forţă de gravitaţie în mine, care mă atrage în jos. De aceea avem nevoie de umilinţa care mereu din nou îi cere iertare lui Dumnezeu; care se lasă purificată şi care trezeşte în noi forţa contrară, forţa pozitivă a Creatorului, care ne atrage în sus.

5. În sfârşit, ca ultimă caracteristică ce nu trebuie neglijată în spiritualitatea Zilelor Mondiale ale Tineretului aş vrea să menţionez bucuria. De unde vine? Cum se explică? Desigur sunt mulţi factorii care acţionează împreună. Însă cel decisiv este, după părerea mea, certitudinea care provine din credinţă: eu sunt voit. Am o misiune în istorie. Sunt acceptat, sunt iubit. Josef Pieper, în cartea sa despre iubire, a arătat că omul se poate accepta pe sine însuşi numai dacă este acceptat de altcineva. Are nevoie de faptul să existe altul care îi spune, nu numai în cuvinte: este bine că tu exişti. Numai pornind de la un "tu", "eu"-l se poate găsi pe sine însuşi. Numai dacă este acceptat, "eu"-l se poate accepta pe sine însuşi. Cine nu este iubit nu poate să se iubească nici pe sine însuşi. Acest fapt de a fi primit vine înainte de toate de la cealaltă persoană. Dar orice primire umană este fragilă. Până la urmă avem nevoie de o primire necondiţionată. Numai dacă Dumnezeu mă primeşte şi eu devin sigur de asta, ştiu definitiv: este bine că eu exist. Este bine a fi o persoană umană. Unde dispare percepţia omului că este primit din partea lui Dumnezeu, că este iubit de El, întrebarea dacă este într-adevăr bine a exista ca persoană umană nu mai găseşte nici un răspuns. Îndoiala cu privire la existenţa umană devine tot mai de nedepăşit. Acolo unde devine dominantă îndoiala cu privire la Dumnezeu urmează în mod inevitabil îndoiala cu privire la însuşi faptul de a fi oameni. Vedem astăzi cum această îndoială se răspândeşte. Vedem asta în lipsa de bucurie, în tristeţea interioară care se poate citi pe atâtea feţe umane. Numai credinţa îmi dă certitudinea: este bine că eu exist. Este bine a exista ca persoană umană, chiar şi în timpuri dificile. Credinţa face fericiţi pornind dinăuntru. Aceasta este una din experienţele minunate ale Zilelor Mondiale ale Tineretului."

Tinerii pot oferi lumii o speranţă nouă!

În Mesajul pentru a XLV-a Zi Mondială a Păcii, ce se va celebra la 1 ianuarie 2012, Papa Benedict al XVI-lea arată, încă o dată, cât de mult îi preţuieşte pe tineri şi cât de mult aşteaptă de la ei. Cuvintele papei sunt, poate, cel mai frumos cadou ce putea fi făcut tinerilor în acest timp în care mulţi aleargă după daruri atât de efemere. Într-o lume peste care parcă a căzut o pâclă deasă de întuneric din cauza crizei papa cere tuturor de a investi în tineri pentru ca aceştia să fie o speranţă nouă pentru viitorul omenirii prin educaţia la dreptate şi pace. „Educarea tinerilor la dreptate şi la pace” este tocmai tema mesajului pe parcursul căruia Sf. Părinte adresează tinerilor cuvinte pline de încurajare şi de apreciere.


Papa explică faptul că a ales această temă, referitoare la tineri, deoarece este convins că aceştia „cu entuziasmul lor pot oferi lumii o nouă speranţă”. Dar aceasta nu este numai convingerea papei, ci este şi poziţia Bisericii: «Biserica priveşte le tineri cu speranţă, are încredere îi ei şi îi încurajează să caute adevărul, să apere binele comun şi să aibă perspective deschise asupra lumii şi ochi pentru a vedea „lucruri noi”!» După invitaţia de a ridica privirea spre Dumnezeu papa le vorbeşte tinerilor ca de la inimă la inimă lansând un mesaj plin de profunzime, dar, în acelaşi timp, foarte angajant: „Dragi tineri, voi sunteţi un dar preţios pentru societate. Nu vă lăsaţi cuprinşi de descurajare în faţa dificultăţilor şi nu vă abandonaţi falselor soluţii, care, deseori, se prezintă drept calea cea mai uşoară pentru a depăşi problemele. Nu vă fie teamă să vă implicaţi, să înfruntaţi efortul şi sacrificiul, să alegeţi acele căi care cer fidelitate şi statornicie, umilinţă şi devotament. Trăiţi cu încredere tinereţea voastră şi acele dorinţe profunde pe care le simţiţi de fericire, de adevăr, de frumuseţe şi de iubire adevărată. Trăiţi cu intensitate acest anotimp al vieţii atât de bogat şi plin de entuziasm.” 

În afară de vocea papei mai rar se aud astfel de cuvinte adresate tinerilor! Aceştia sunt încurajaţi de către Sfântul Părinte nu fără ca el să fie conştient de dificultăţile pe care aceştia le întâmpină: de a urma studiile, de a găsi un loc de muncă, de a forma o familie, de a se insera în lumea politicii, a economiei şi a culturii. Papa le aminteşte tinerilor că au misiunea de a construi un viitor mai bun şi că Biserica îi susţine în această misiune. „Fiţi conştienţi că voi înşivă sunteţi un exemplu şi un imbold pentru adulţi. Veţi fi astfel în măsura în care depuneţi efortul de a depăşi nedreptăţile şi corupţia, în măsura în care doriţi un viitor mai bun şi vă angajaţi să îl construiţi. Fiţi conştienţi de posibilităţile voastre şi nu vă închideţi în voi înşivă, ci, dimpotrivă, să ştiţi să munciţi pentru un viitor mai luminos pentru toţi. Nu sunteţi niciodată singuri. Biserica are încredere în voi, vă însoţeşte, vă încurajează şi doreşte să vă ofere ceea ce are mai preţios: posibilitatea de a ridica privirea la Dumnezeu, de a-l întâlni pe Isus Cristos, Cel care este dreptatea şi pacea.”


Mesajul papei este plin de recomandări referitoare la educaţia tinerilor pentru pace şi pentru dreptate, care nu pot fi separate de adevăr şi dreptate. Toate aceste valori sunt explicate de Sfântul Părinte şi prezentate spre a fi trăite!

Trebuie să îi spunem Papei Benedict al XVI-lea un mare mulţumesc pentru afecţiunea şi exigenţa cu care se adresează tinerilor dovedind astfel că sunt valoroşi şi creaţi pentru a realiza lucruri măreţe!

Dumnezeu nu se lasă înfrânt!

Astăzi mi-a trecut prin faţa ochilor textul predicii pe care Papa Benedict al XVI-lea a rostit-o pentru deschidere Sinodului episcopilor, în ziua de 5 octombrie 2008. Mi s-a părut un text cu rezonanţă deosebită şi, de aceea, vi-l propun şi vouă spre lectură.

   Există unii care, hotărând că "Dumnezeu este mort", se declară "dumnezeu" pe ei înşişi, considerându-se singurii artizani ai propriului destin, proprietari absoluţi ai lumii. Debarasându-se de Dumnezeu şi nemaiaşteptând de la el mântuirea, omul crede că poate să facă ceea ce-i place şi că poate să se pună pe el ca singură măsură a lui însuşi şi a propriei acţiuni. Însă atunci când omul îl elimină pe Dumnezeu din propriul orizont, îl declară pe Dumnezeu "mort", este într-adevăr mai fericit? Devine într-adevăr mai liber? Atunci când oamenii se proclamă proprietari absoluţi ai lor şi singurii stăpâni ai creaţiei, pot într-adevăr să construiască o societate în care să domnească libertatea, dreptatea şi pacea? Mai degrabă nu se întâmplă - aşa cum demonstrează pe larg ştirile zilnice - că se extind arbitriul puterii, interesele egoiste, nedreptate şi exploatarea, violenţa în toate exprimările sale? La sfârşit, punctul de sosire este că omul se simte tot mai singur şi societatea tot mai dezbinată şi confuză.

   Însă, în cuvintele lui Isus, este o promisiune: via nu va fi distrusă. În timp ce îi lasă în voia lor pe viticultorii infideli, stăpânul nu se desparte de via sa şi o încredinţează altor slujitori ai săi fideli. Acest lucru arată că, dacă în unele regiuni credinţa se ofileşte până la stingerea ei, vor exista mereu alte popoare gata s-o primească. Tocmai pentru aceasta Isus, în timp ce citează Psalmul 117 [118]: "Piatra pe care au aruncat-o zidarii a ajuns în capul unghiului" (v. 22), asigură că moartea lui nu va fi înfrângerea lui Dumnezeu. Ucis, el nu va rămâne în mormânt, dimpotrivă, chiar ceea ce va părea să fie o înfrângere totală, va însemna începutul unei victorii definitive. 

Sunt cuvinte care ne pot da mult de gândit!