LA MULŢI ANI, ISUSE! Crăciun fericit!

CRISTOS A ÎNVIAT!

Paşi pe drumul sfinţeniei

În Solemnitatea Tuturor Sfinţilor lucrul la cere trebuie să ne gândim cel mai mult este că fiecare dintre noi suntem chemaţi să fim sfinţi! Sfântul Augustin îşi spunea: 

„Dacă atâţia şi atâtea au putut, eu de ce nu aş putea?” 

Giorgio La Pira, „primarul sfânt” de Florenţa, a exlamat într-o zi: 

„Aud de multe ori că se spune că pentru a îndrepta lumea este nevoie de una şi de alta... Ştiţi ce ar trebui pentru ca lumea noastră să se îndrepte? Ar fi nevoie de mai mulţi sfinţi, da, mai mulţi sfinţi! Nu am niciun dubiu în privinţa aceasta!”. 

Încă o dată ne dăm seama că numai Cristos poate da sens celor mai profunde aspiraţii ale omului, deci şi aspiraţiei spre sfinţenie. Ca prieteni ai lui Cristos încercăm să căutăm, cu ajutorul unor psalmi, încurajările de care avem nevoie pentru a păşi pe drumul sfinţeniei.

„Să ştiţi că Dumnezeu face minuni pentru cel credincios: când strig către el, Domnul mă aude… Eu mă culc în pace şi adorm îndată, căci numai tu, Doamne, mă faci să locuiesc în siguranţă.” (Ps 4, 4.9) Dumnezeu face minuni şi în viaţa ta! Fii convins că nu te-a uitat în colţul tău de lume, că nu te-a rătăcit prin listele sale! Trebuie doar să deschizi „ochii” sufletului tău pentru a descoperi prezenţa şi acţiunea sa în viaţa ta! Nu uita că el ştie mult mai bine de ceea ce ai nevoie. Sfinţenia înseamnă să nu îi faci tu lui Dumnezeu fişa postului, ci să descoperi în rugăciune ceea ce el doreşte pentru tine!

„Domnul este păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic.” (Ps 23,1) Dumnezeu are grijă şi de viaţa ta. Chiar şi atunci când ţi se pare că ai rămas singur şi părăsit chiar şi de Dumnezeu, el este aproape de tine, în mod discret şi răbdător. Să nu crezi că dacă în momentele de încercare te vei supăra pe Dumnezeu vei găsi linişte şi pace. Dimpotrivă! Dacă te vei îndepărta de turma lui Dumnezeu rişti să fii sfâşiat de atâţia lupi. Se creşte în sfinţenie şi în momentele mai întunecate!

„În ziua în care sunt cuprins de teamă, eu mă încred în tine. În Dumnezeu, al cărui cuvânt îl laud, în Dumnezeu mi-am pus încrederea şi nu-mi este teamă.” (Ps 56,4-5) Frica nu lipseşte din viaţa ta. Acest lucru este foarte normal. Este important, însă, cum acţionezi în momentele de teamă. Dacă eşti conştient că numai la Dumnezeu găseşti scăpare şi ajutor poţi învinge orice teamă! Dacă vei căuta „rezolvare” în altă parte aşteaptă-te ca teama să crească! Curajul credinţei face să crească sfinţenia!

„Fericit este omul care îşi află tăria în tine şi căile tale sunt mereu în inima sa.” (Ps 84,6) Fericirea adevărată nu se găseşte decât în comuniunea cu Dumnezeu! Nu te amăgi că o vei găsi în altă parte! Nu te amăgi că ceea ce te îndepărtează de Dumnezeu te va apropia de binele vieţii tale. Nu sunt decât iluzii trecătoare! Iar tu nu vrei să trăieşti din amăgiri! Sfinţenia înseamnă a fi convins că Dumnezeu este izvorul oricărui bine!

Cuvântul lui Dumnezeu ne garantează că există mulţi sfinţi: o multitudine! De cele mai multe ori nu ne dăm seama de sfinţii de lângă noi: atâtea mame pline de iubire, atâţia taţi care trudesc pentru propria familie, atâtea persoane blânde, cinstite, dispuse să se sacrifice etc. Dintre aceştia trebuie să facem parte şi noi!

Papa către tineri: „Fiți misionari ai bucuriei!”

Cu puţin timp înaintea Zilei Mondiale a Tineretului, care se celebrează la nivel local în Duminica Floriilor, a fost publicat tradiţionalul Mesaj al Papei Benedict al XVI-lea pentru această ocazie. Tema Mesajului este: „Bucuraţi-vă mereu în Domnul!” (Fil 4,4). Papa oferă tinerilor şi celor care se ocupă de pastoraţia lor o reflecţie consistentă şi ordonată (aşa cum ne-a obişnuit) pe această temă. Parcurgând rândurile reflecţiei papei se poate remarca valoarea bucuriei autentice, care nu poate fi confundată cu o simplă stare de spirit de moment sau cu diferite amăgiri. De la început papa specifică faptul că bucuria este un element central al vieţii de credinţă şi că Biserica are vocaţia de a aduce lumii bucuria. Mai ales tinerii au nevoie, în contextul dificil de azi, să simtă că trăirea credinţei aduce bucurie.

Deşi în viaţa de fiecare zi ne sunt dăruite atâtea bucurii, nu lipsesc şi dificultăţile care fac să devină mai insistentă întrebarea: există bucuria adevărată şi autentică? Sfântul Părinte dă un răspuns plin de convingere: „Bucuriile autentice, cele mici din cotidian sau cele mari din viaţă, îşi au toate originea în Dumnezeu” pentru că el vrea să ne facă părtaşi de bucuria veşnică. În Cristos aflăm bucuria adevărată. Martori ai acestui lucru sunt apostolii, ucenicii, Maria Magdalena, Zaheu etc. Aşadar bucuria se naşte din întâlnirea cu Cristos care ne cere să îl urmăm. Este nevoie de curaj pentru a face lucrul acesta! De aceea papa îndeamnă: „Dragi tineri, nu vă fie frică să puneţi în joc viaţa voastră făcând spaţiu lui Isus Cristos şi evangheliei sale; este drumul pentru a avea pacea şi adevărata fericire în interiorul nostru, este drumul pentru adevărata realizare a existenţei noastre de fii ai lui Dumnezeu, creaţi după chipul şi asemănarea sa.”

Bucuria îşi găseşte izvorul în gesturi concrete care manifestă credinţa: a recunoaşte în fiecare zi prezenţa sa în viaţa noastră, a primi Cuvântul său, a-l întâlni la sfânta Liturghie. Papa îndeamnă ca toate aceste momente să fie trăite cu intensitate. „Un creştin nu poate să fie niciodată trist pentru că l-a întâlnit pe Cristos, care şi-a dat viaţa pentru el” spune papa.

Sfântul Părinte continuă să prezinte secretul adevăratei bucurii referindu-se la trei modalităţi prin care aceasta poate di descoperită şi trăită: bucuria iubirii, a convertirii şi în încercări. Bucuria este legată de iubire. Bucuria iubirii se bazează pe fidelitate şi pe generozitate şi dacă întăreşte comuniunea fraternă. Răspunsul la iubirea lui Dumnezeu în viaţa călugărească, monastică, misionară, de familie sau de preoţie aduce o bucurie imensă. Bucuria convertirii porneşte de la îndepărtarea tentaţiilor care pot răpi adevărata bucurie. Pentru a reuşi lucrul acesta Dumnezeu ne pune la dispoziţie poruncile sale, care nu sunt un obstacol în calea libertăţii, ci „un ansamblu de reguli de viaţă esenţiale şi preţioase care conduc la o existenţă fericită, realizată conform proiectului lui Dumnezeu”. Atunci când totuşi se întâmplă să rătăcim Dumnezeu vine în întâmpinarea noastră cu iertarea sa în sacramentul spovezii. Poate fi descoperită chiar şi bucuria în încercări deoarece „creştinul autentic nu este niciodată disperat şi trist, chiar şi în faţa celor mai dure încercări”. Dovada este dată de exemplul a doi tineri care „au găsit chiar în Cristos lumina capabilă să dea forţă şi speranţă, chiar şi în mijlocul celor mai dificile situaţii”: fericitul Pier Giorgio Frassati şi fericita Chiara Badano. Ei ne arată că „bucuria creştină nu este o fugă de realitate, ci o forţă supranaturală pentru a înfrunta şi a trăi dificultăţile zilnice”.

Papa încheie mesajul său cu un îndemn insistent şi plin de speranţă: „Dragi prieteni, pentru a încheia, aş vrea să vă îndemn să fiţi misionari ai bucuriei. Nu putem fi fericiţi dacă ceilalţi nu sunt fericiţi: deci bucuria trebuie să fie împărtăşită. Mergeţi şi povestiţi celorlalţi tineri bucuria voastră că aţi găsit acea comoară preţioasă care este însuşi Isus.” Tinerilor le revine misiunea de a arăta lumii, mai ales creştinilor obosiţi şi plictisiţi, că în credinţă se poate găsi adevărata bucurie şi pace sufletească.

Cuvintele papei Benedict al XVI-lea sunt o adevărată „reţetă a bucuriei” pentru timpurile noastre în care marea problemă nu este că nu se poate găsi adevărata bucurie, ci că ea este căutată, în mod disperat şi obsesiv, în locuri greşite. Această căutare greşită aduce cu sine tristeţe, nemulţumire şi disperare! Tocmai opusul a ceea ce vrea să ne ofere Cristos, care doreşte ceea ce este cel mai bun şi mai mulţumitor pentru noi! Acolo unde este bucuria noastră, acolo este şi salvarea noastră!

Mesajul Papei poate fi citit aici. Se merită! Lectură cu folos!

Urare 2012 - Speranţa, modul de a realiza visurile

A vorbi la începutul anului de speranţă poate fi o obişnuinţă sau o formalitate, deoarece, în această perioadă, se spun numai lucruri frumoase şi se fac urări care să ne ajute să privim cu mai multă încredere timpul ce ne stă în faţă transformându-l într-un nou început. Dincolo de toate acestea speranţa… este sădită în inima omului, face parte din el, deoarece viaţa fără speranţă este ca o corabie fără pânze. Tinereţea este caracterizată de speranţă, de visuri, de dorinţe măreţe, dar şi riscul ca speranţa să se transforme în disperare este atât de ameniţător. Cum putem face ca să fim oameni ai speranţei?

Papa Benedict al XVI-lea, după ce a scris o enciclică despre caritate, în cea de a doua sa enciclică ne vorbeşte tocmai despre speranţă. Papa spune la începutul scrierii sale: „În speranţă am fost mântuiţi… Mântuirea ne este oferită în sensul că ne-a fost dăruită speranţa, o speranţă în care putem avea încredere, în virtutea căreia noi putem înfrunta prezentul nostru: prezentul, chiar şi un prezent plin de greutăţi, poate fi trăit şi acceptat dacă îndreaptă spre un ţel şi dacă de acest ţel noi putem fi siguri, daca acest ţel este atât de mare încât să justifice drumul.” Spre cine ar trebui să ne îndreptăm noi, care ar trebuie să fie ţelul vieţii noastre? Papa ne spune că a ajunge să îl cunoaştem pe Dumnezeu – adevăratul Dumnezeu, asta însemnă să primim speranţa. Întâlnirea cu Dumnezeu este o întâlnire cu speranţa care este mai puternică decât suferinţa prezentului deoarece deschide spre realitatea vieţii veşnice. Omul are multe speranţe în viaţa sa, mai mici sau mai mari. Continuă Papa „în tinereţe poate fi speranţa marii şi împlinitei iubiri; speranţa unei anumite poziţii în profesie, a unui succces sau altul, care să fie important pentru toată viaţa. Când, însă, aceste speranţe se realizează, ni se arată cu claritate că aceasta, în realitate, nu era totul. Devine evident că omul are nevoie de o speranţă care să treacă dincolo. Devine evident că îi poate fi deajuns doar ceva infinit, ceva care va fi mereu mai mult decât poate să atingă el… Această mare speranţă poate să fie doar Dumnezeu, care îmbrăţişează universul şi care ne poate propune şi dărui ceea ce, singuri, nu putem atinge.”

Aceasta este speranţa care trebuie să caracterizeze viaţa fiecărui creştin, a fiecărui tânăr. Nu putem însă ascunde că de multe ori orizonul nostru este atât de întunecat. Întorcându-ne în trecut, privind viaţa noastră de acum, visând viitorul suntem, uneori, ca Zaharia, care deşi are marea ocazie de a fi faţa în faţă cu Dumnezeu nu este antrenat să spere şi îşi îndeplineşte slujirea cu obişnuinţa celui care ştie că nu se poate bucura de „surprize, surprize”! Rămâne mut tocmai pentru că nu vrea să accepte că speranţa lui Dumnezeu, ce i-a fost dăruită, acum se realizează în el, deoarece speranţa vede spicul, atunci când ochii noştri de carne nu văd decât bobul care putrezeşte… „esenţialul este invizibil ochilor”.

Aşadar, speranţa nu este un vis, ci modul de a realiza visurile. Atunci când intevine Dumnezeu „ţinutul pustiu şi uscat se va veseli, deşertul se va bucura şi va înflori cum înfloreşte crinul”, spune profetul Isaia (Is 35, 1). Iar Cristos confirmă că în el această speranţă devine realitate: „Mergeţi şi spuneţi lui Ioan cele ce aţi auzit şi aţi văzut: orbii îşi capătă vederea, şchiopii umblă, leproşii se curăţă, surzii aud, morţii învie şi săracilor li se aduce vestea cea bună” (Mt 11, 4-5).

Speranţa este aceea care re-începe mereu, iar lumea va aparţine mâine celor care îi vor fi oferit speranţa cea mai mare, tocmai pentru că tot întunericul din univers nu poate stinge o candelă aprinsă!