Invitaţie la reculegere pentru tineri

Oficiul pentru Pastoraţia Tineretului propune tinerilor un timp de reculegere spirituală pentru perioada Postului Mare, pornind de la tema Zilei Mondiale a Tineretului 2015.

Zilele de reculegere se vor desfăşura în perioada 14-15 martie 2015, la Centrul Gaudium et Spes, din Traian (NT).

Întâlnirea va avea tema „Busola interioară spre fericire”, iar motoul biblic călăuzitor „Fericiţi cei curaţi la inimă, pentru că ei îl vor vedea pe Dumnezeu” (Mt 5,8). Pornind de la această temă încredinţată de Papa Francisc pentru Ziua Mondială a Tineretului de anul acesta, timpul de reculegere va fi caracterizat de meditarea Cuvântului lui Dumnezeu, reflecţie asupra realităţii tinerilor, a căutării fericirii, a curăţiei. Nu vor lipsi momente de tăcere şi de rugăciune comună.

Programul, care poate suferi unele modificări, este următorul:

Sâmbătă, 14 martie

09.00   Primirea participanţilor

10.00   Rugăciunea de deschidere

10.30   Dinamici de cunoaştere

Introducere

11.30   „Exploratori şi căutători” – exerciţii de reflecţie comună

13.00   Prânzul

15.00   Calea Crucii

16.00   Meditaţie: „Dorinţa fericirii” – pr. Felix Roca

17.30   Adoraţie euharistică – comuniune de rugăciune în cadrul iniţiativei mondiale „24 de ore pentru Domnul”

19.00   Sfânta Liturghie

20.00   Cina   

21.00   „Căutarea comorii… fericirii”

            Rugăciunea de seară

Duminică, 15 martie

08.00   Rugăciunea de dimineaţă

08.30   Micul dejun

09.00   Meditaţie: „Ecologia umană – valoarea curăţiei” – pr. Felix Roca

10.00   Reflecţie personală

10.30   „Dorinţele noastre” – moment de împărtăşire

12.00   Sfânta Liturghie

13.00   Prânzul

            Plecări

Timpul de reculegere va fi îmbogăţit de îndemnurile Papei Francisc adresate tinerilor în Mesajul pentru Ziua Mondială a Tineretului 2015:

„Da, dragi tineri, căutarea fericirii este comună tuturor persoanelor din toate timpurile şi de toate vârstele. Dumnezeu a depus în inima fiecărui bărbat şi a fiecărei femei o dorinţă ireprimabilă de fericire, de plinătate. Nu simţiţi că inimile voastre sunt neliniştite şi în continuă căutare a unui bine care poate sătura setea lor de infinit?”

„Perioada tinereţii este aceea în care îmboboceşte marea bogăţie afectivă prezentă în inimile voastre, dorinţa profundă a unei iubiri adevărate, frumoase şi mari. Câtă forţă există în această capacitate de a iubi şi de a fi iubiţi! Nu permiteţi ca această valoare preţioasă să fie falsificată, distrusă sau desfigurată.”

„Invitându-vă să redescoperiţi frumuseţea chemării umane la iubire, vă îndemn şi să vă răzvrătiţi împotriva tendinţei răspândite de a banaliza iubirea, mai ales când se încearcă să fie redusă numai la aspectul sexual, desprinzând-o astfel de caracteristicile sale de frumuseţe, comuniune, fidelitate şi responsabilitate.”

Întâlnirea este adresată tinerilor peste 18 ani. Cei care doresc să participe trebuie să se înscrie completând formularul de aici.

Contribuţia pentru cazare şi masă este de 55 de lei.

Detalii se pot obţine de la pr. Felix Roca: tel. 0741501481; email: pr.felixroca@gmail.com.

Vă aştept cu inima deschisă!

Bucuria în încercări

Suntem în perioada Postului Mare şi poate am fi tentaţi să considerăm că ar trebui să întrerupem itinerariul nostru spre descoperirea adevăratei bucurii, deoarece renunţarea, jertfa şi penitenţa ar trebui să fie în prim-plan în acest timp liturgic. Cristos clarifică foarte convingător acest aspect: „Când postiţi nu fiţi trişti ca ipocriţii, căci ei îşi strâmbă feţele, ca să arate oamenilor că postesc.” (Mt 6,16). Îndemnul său este foarte clar! Aşadar, continuăm drumul nostru, dar ţinem cont şi de timpul Postului Mare şi ne întrebăm de această dată: o persoană încercată de greutăţi cum ar putea să se bucure? În atâtea drame care se năpustesc asupra multor oameni, cum să cauţi bucuria? Nu este absurd? Când medităm suferinţele şi moartea pe cruce a Mântuitorului, am putea oare să tresăltăm de bucurie?

Sfântul Paul scrie o scrisoare creştinilor din Tesalonic. Aceştia erau, în mare parte, oameni simpli, săraci, chiar sclavi, care de puţin timp deveniseră creştini. Acestora, deşi se găseau în dificultăţi, sfântul Paul le spune: „Bucuraţi-vă întotdeauna! Rugaţi-vă fără încetare! Mulţumiţi pentru toate, căci aceasta este voinţa lui Dumnezeu în Cristos Isus cu privire la voi!” (1Tes 5,16). Cum poate fi vie bucuria în încercări şi în greutăţi? Sfântul Paul dezvăluie secretul bucuriei: obişnuinţa de a mulţumi lui Dumnezeu, privirea mereu aţintită asupra lui Cristos şi rugăciunea în orice situaţie. Nu este suficient să îi mulţumim lui Dumnezeu doar atunci când totul este bine, când corabia vieţii noastre înaintează lin şi hotărât în larg. Contează să ne încredem în Dumnezeu şi atunci când pânzele sunt străpunse de vânt, când catargul s-a rupt şi cârma se învârte haotic. De fapt, în astfel de situaţii numai Dumnezeu poate fi busola salvatoare! Toate le putem în Cel care ne dă forţa!

Puterea de a rămâne cu Dumnezeu izvorăşte şi din convingerea că El scoate un bine şi din cel mai mare rău, că nu răul are ultimul cuvânt, că răul care se manifestă în viaţa mea mă poate feri de un rău şi mai mare sau că în situaţiile de încercare prin care am trecut „putea fi şi mai rău”! Astfel putem să găsim „un pic de bine” în orice situaţie şi în orice persoană. Sunt persoane care văd răul la tot pasul şi sunt persoane care găsesc seminţe de bine în toate situaţiile vieţii. Astfel este valabil proverbul: „Cum îţi aşterni, aşa dormi!”

Atunci când suntem încercaţi de diferite suferinţe de multe ori ne tânguim: „De ce tocmai mie mi se întâmplă asta?” Din păcate uităm să înălţăm această întrebare şi atunci când viaţa ne este inundată de momente pline de bucurie. Şi în aceste momente ar trebui să ne întrebăm: „De ce tocmai mie? Cu ce sunt eu mai bun ca alţii? Ce merite am?” De aceea ar trebui să ne obişnuim să îi mulţumim lui Dumnezeu pentru toate, fără a ne descuraja. Un îndemn, în sensul acesta, îl face Papa Benedict al XVI-lea tinerilor: „Biserica se bazează pe voi pentru această misiune angajantă: să nu vă descurajeze dificultăţile şi încercările pe care le întâlniţi. Fiţi răbdători şi perseverenţi, învingând tendinţa naturală a tinerilor la grabă, la a voi totul şi imediat.” Răbdarea şi perseverenţa fac să se împlinească în viaţa noastră cuvintele sfântului Paul: „Dumnezeu speranţei să vă umple de toată bucuria şi pacea în credinţă, ca să prisosiţi în speranţă prin puterea Duhului Sfânt” (Rom 15,13).

Aceste gânduri ne pot ajuta să păşim înainte pe drumul spre adevărata bucurie în acest timp al Postului Mare, pregătindu-ne pentru marea bucurie a Învierii lui Cristos. 

Postul Mare – timp de reînnoire

Suntem la începutul timpului sacru al Postului Mare. Este un drum de credinţă ce ţine patruzeci de zile, ne îndreaptă spre celebrarea solemnităţii Învierii lui Cristos şi are menirea de a ne reînnoi credinţa. De aceea vă propun să ne reamintim ce este Postul Mare şi cum trebuie să fie trăit spre creşterea noastră în credinţă.

Ce este Postul Mare?

Postul Mare este perioada de patruzeci de zile din anul liturgic care începe cu Miercurea cenuşii şi se încheie cu Joia Sfântă, înainte de liturghia de seară numită a Cinei Domnului. Acest timp sfânt are rolul ca prin amintirea Botezului nostru şi prin penitenţă să ne dispună să celebrăm misterul pătimirii, morţii şi învierii lui Cristos, ascultând mai des Cuvântul lui Dumnezeu şi rugându-ne mai intens.

De ce patruzeci de zile?

Numărul patruzeci se regăseşte des în Sfânta Scriptură şi aminteşte:

- zilele potopului universal;

- anii petrecuţi de Israel în deşert;

- zilele petrecute de Moise pe muntele Sinai;

- zilele petrecute de profetul Ilie în deşert înainte de a ajunge la întâlnirea cu Dumnezeu pe muntele Horeb;

- zilele de pocăinţă a locuitorilor din Ninive;

- zilele postului lui Isus în deşert, unde la sfârşit este ispitit de diavol.

Aceste evenimente nu sunt întâmplătoare. Au o învăţătură pentru noi. Postul Mare este timpul:

- distrugerii răului, aşa cum s-a întâmplat în timpul potopului;

- încercării şi al harului, ca pentru Israel;

- rugăciunii care dispune la întâlnirea cu Dumnezeu, ca pentru Moise şi Ilie;

- pocăinţei şi ispăşirii în vederea judecăţii divine, imitând cele 40 de zile de post şi de pocăinţă cu care locuitorii din Ninive au potolit mânia divină;

- postului, care are ca scop a mânca adevărata hrană, care înseamnă a face voinţa Tatălui: „Nu numai cu pâine trăieşte omul, ci şi cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (aşa i-a răspuns Isus satanei, la sfârşitul celor 40 de zile petrecute în deşert).

Ce trebuie să fac în Postul Mare?

În Postul Mare trebuie să ne asumăm toate acele atitudini care ne ajută să ne interiorizăm mai mult şi să creştem în relaţia noastră cu Cristos. Practicile tradiţionale pentru Postul Mare sunt:

- rugăciunea (mai ales Liturghia zilnică şi Calea crucii);

- postul (ansamblul de practici de mortificaţie: hrană - cuvinte - distracţii): mortificaţia permite mai multă disponibilitatea pentru aproapele, mai mult timp pentru voluntariat şi mai mulţi bani pentru caritate;

- pomana (ajutor faţă de aproapele nostru mai nevoiaş decât noi).

În Postul Mare Biserica aminteşte că sunt prescrise:

- postul şi abstinenţa de la carne: Miercurea Cenuşii şi Vinerea Sfântă;

- abstinenţa de la carne: în fiecare vineri din Postul Mare.

De ce nu am voie să mă distrez în Postul Mare?

Postul Mare este timp de mai intensă rugăciune şi de reflecţie personală. Pentru aceste trăiri este nevoie de multă linişte interioară care nu se poate dobândi în mijlocul petrecerilor zgomotoase, care, de cele mai multe ori, ne îndepărtează de noi înşine. De fapt, Cristos nu ne vorbeşte decât în liniştea sufletului nostru şi ne spune ceea ce este spre binele nostru. Dacă medităm la suferinţele lui Cristos dobândim curajul de a renunţa la distracţiile zgomotoase şi tăria de a căuta adevăratele bucurii: atenţia mai mare faţă de familie şi prieteni, ajutorarea celor nevoiaşi, prietenia oferită celor marginalizaţi etc.

Ce trebuie să fac pentru a mă ruga mai bine în Postul Mare?

„În toată perioada Postului Mare Biserica ne oferă cu abundenţă deosebită cuvântul lui Dumnezeu. Meditându-l şi interiorizându-l pentru a-l trăi zilnic, învăţăm o formă preţioasă şi de neînlocuit de rugăciune, pentru că ascultarea atentă a lui Dumnezeu, care continuă să vorbească inimii noastre, alimentează drumul de credinţă pe care l-am început în ziua Botezului. Rugăciunea ne permite să dobândim şi o nouă concepţie despre timp: de fapt, fără perspectiva veşniciei şi a transcendenţei, el ritmează pur şi simplu paşii noştri spre un orizont care nu are viitor. În schimb, în rugăciune găsim timp pentru Dumnezeu, pentru a cunoaşte că «nu vor trece cuvintele lui» (cf. Mc 13,31), pentru a intra în acea comuniune intimă cu el «pe care nimeni nu va putea să o ia de la noi» (cf. In 16,22) şi care ne deschide la speranţa care nu dezamăgeşte, la viaţa veşnică”. - Mesajul Sfântului Părinte pentru Postul Mare 2011.

La ce mă poate ajuta postul?

„Postul, care poate să aibă diferite motivaţii, dobândeşte pentru creştin o semnificaţie profund religioasă: făcând mai săracă masa noastră învăţăm să depăşim egoismul pentru a trăi în logica darului şi a iubirii; suportând privarea de unele lucruri - şi nu numai de ceea ce este de prisos - învăţăm să ne abatem privirea de la «eul» nostru, pentru a descoperi pe cineva alături de noi şi a-l recunoaşte pe Dumnezeu în chipurile atâtor fraţi ai noştri. Pentru creştin, postul nu are nimic intimist, ci deschide mai mult la Dumnezeu şi la necesităţile oamenilor, şi face în aşa fel încât iubirea faţă de Dumnezeu şi să fie şi iubire faţă de aproapele (cf. Mc 12,31)”.  - Mesajul Sfântului Părinte pentru Postul Mare 2011.

De ce trebuie să mă gândesc la alţii şi să dau de pomană?

„În drumul nostru ne aflăm şi în faţa ispitei averii, a avidităţii de bani, care ameninţă primatul lui Dumnezeu în viaţa noastră. Dorinţa intensă de avere provoacă violenţă, samavolnicie şi moarte; pentru aceasta, Biserica, în special în timpul Postului Mare, cheamă la practicarea pomenii, adică la capacitatea de a împărtăşi. În schimb, idolatria bunurilor nu numai că îndepărtează de celălalt, ci îl despoaie pe om, îl face nefericit, îl înşeală, îl amăgeşte fără a realiza ceea ce promite, deoarece pune lucrurile materiale în locul lui Dumnezeu, unicul izvor al vieţii. Cum să înţelegem bunătatea paternă a lui Dumnezeu dacă inima este plină de sine şi de propriile proiecte, cu care ne amăgim că putem să ne asigurăm viitorul? Ispita este aceea de a gândi, asemenea bogatului din parabolă: «Suflete, ai adunat bunuri suficiente pentru mulţi ani...». Cunoaştem judecata Domnului: «Nebunule, chiar în noaptea aceasta ţi se va cere sufletul...» (Lc 12,19-20). Practicarea pomenii este referinţă la primatul lui Dumnezeu şi la atenţia faţă de celălalt, pentru a-l redescoperi pe Tatăl nostru bun şi a primi milostivirea lui”.  - Mesajul Sfântului Părinte pentru Postul Mare 2011.

Sperăm ca aceste reflecţii sintetice să îţi fie de folos pentru creşterea în credinţă. Să ai un Post Mare rodnic în trăiri spirituale intense!

Mesajul Sfântului Părinte pentru Postul Mare 2012

„Să fim atenţi unii faţă de alţii pentru a da impuls carităţii şi faptelor bune” (Evr 10,24)

Iubiţi fraţi şi surori,

Postul Mare ne oferă încă o dată oportunitatea de a reflecta asupra inimii vieţii creştine: caritatea. De fapt, acesta este un timp propice pentru ca, ajutaţi de cuvântul lui Dumnezeu şi de sacramente, să reînnoim drumul nostru de credinţă, atât personal cât şi comunitar. Este un parcurs marcat de rugăciune şi de împărtăşire, de tăcere şi de post, aşteptând să trăim bucuria pascală.

Anul acesta doresc să propun câteva gânduri în lumina unui scurt text luat din Scrisoarea către Evrei: „Să fim atenţi unii faţă de alţii pentru a da impuls carităţii şi faptelor bune” (10,24). Este o frază introdusă într-o pericopă în care scriitorul sacru îndeamnă la încrederea în Isus Cristos ca mare preot, care ne-a dobândit iertarea şi accesul la Dumnezeu. Rodul primirii lui Cristos este o viaţă desfăşurată după cele trei virtuţi teologale: este vorba de a ne apropia de Domnul „cu inimă sinceră în plinătatea credinţei” (v. 22), de a menţine neclintită „mărturisirea speranţei” (v. 23), în atenţie constantă de a exercita împreună cu fraţii „caritatea şi faptele bune” (v. 24). Se afirmă de asemenea că pentru a menţine această conduită evanghelică este importantă participarea la întâlnirile liturgice şi de rugăciune ale comunităţii, privind la ţinta escatologică: deplina comuniune în Dumnezeu (v. 25). Mă opresc asupra versetului 24, care, în puţine cuvinte, oferă o învăţătură preţioasă şi mereu actuală despre trei aspecte ale vieţii creştine: atenţia faţă de celălalt, reciprocitatea şi sfinţenia personală.

1. „Să fim atenţi”: responsabilitatea faţă de fratele.

Primul element este invitaţia de „a fi atenţi”: verbul grec folosit este katanoein, care înseamnă a observa bine, a fi atenţi, a privi cu conştiinţă, a ne da seama de o realitate. Îl găsim în Evanghelie atunci când Isus îi invită pe discipoli să „observe” păsările cerului, care deşi nu trudesc sunt obiect al providenţei divine grijulii şi atente (cf. Lc 12,24), şi „ia seama” de bârna care este în ochiul propriu înainte de a privi la paiul din ochiul fratelui (cf. Lc 6,41). Îl găsim şi într-un alt text tot din Scrisoarea către Evrei, ca invitaţie de „a privi cu atenţie pe Isus” (3,1), apostolul şi marele preot al credinţei noastre. Deci verbul care deschide îndemnul nostru invită să ne îndreptăm privirea spre celălalt, înainte de toate spre Isus, şi să fim atenţi unii faţă de alţii, să nu ne arătăm străini, indiferenţi faţă de soarta fraţilor. În schimb, adesea prevalează atitudinea contrară: indiferenţa, dezinteresul, care se nasc din egoism, mascat de o aparenţă de respect faţă de „sfera privată”. Şi astăzi răsună cu putere glasul Domnului care îl cheamă pe fiecare dintre noi să se îngrijească de celălalt. Şi astăzi Dumnezeu ne cere să fim „păzitorii” fraţilor noştri (cf. Gen 4,9), să instaurăm relaţii caracterizate de grija reciprocă, de atenţie faţă de binele celuilalt şi faţă de tot binele său. Marea poruncă a iubirii faţă de aproapele cere şi solicită conştiinţa că am o responsabilitate faţă de cel care, ca şi mine, este creatură şi fiu al lui Dumnezeu: faptul de a fi fraţi în umanitate şi, în multe cazuri, şi în credinţă trebuie să ne facă să vedem în celălalt un adevărat alter ego, iubit în mod infinit de Domnul. Dacă vom cultiva această privire de fraternitate, solidaritatea, dreptatea, precum şi milostivirea şi compasiunea vor apărea în mod natural din inima noastră. Slujitorul lui Dumnezeu Paul al VI-lea afirma că lumea suferă astăzi mai ales de o lipsă de fraternitate: „Lumea este bolnavă. Răul său se află mai puţin în delapidarea resurselor sau în acapararea lor din partea câtorva, dar se află în lipsa de fraternitate dintre oameni şi dintre popoare” (Scrisoarea enciclică Populorum progressio [26 martie 1967], nr. 66).

Atenţia faţă de celălalt înseamnă a dori pentru el sau pentru ea binele, sub toate aspectele: fizic, moral şi spiritual. Cultura contemporană pare că a pierdut simţul binelui şi al răului, în timp ce trebuie reafirmat cu forţă că binele există şi învinge, pentru că Dumnezeu este „bun şi face binele” (Ps119,68). Binele este ceea ce trezeşte, protejează şi promovează viaţa, fraternitatea şi comuniunea. Responsabilitatea faţă de aproapele înseamnă deci a voi şi a face binele celuilalt, dorind ca şi el să se deschidă la logica binelui; a ne interesa de fratele înseamnă a deschide ochii cu privire la necesităţile sale. Sfânta Scriptură avertizează cu privire la pericolul de a avea inima împietrită de un soi de „anestezie spirituală” care ne face orbi faţă de suferinţele celuilalt. Evanghelistul Luca prezintă două parabole ale lui Isus în care sunt indicate două exemple ale acestei situaţii care se poate crea în inima omului. În cea a samariteanului milostiv, preotul şi levitul „trec mai departe”, cu indiferenţă, în faţa omului prădat şi bătut de tâlhari (cf. Lc 10,30-32), iar în cea a bogatului nemilos, acest om sătul de bunuri nu ia seama la condiţia săracului Lazăr care moare de foame în faţa uşii sale (cf. Lc 16,19). În ambele cazuri avem de-a face cu contrariul acelui „a fi atenţi”, a privi cu iubire şi compasiune. Ce anume împiedică această privire umană şi iubitoare faţă de fratele? Adesea sunt bogăţia materială şi saţietatea, dar este şi punerea înainte de orice a propriilor interese şi a propriilor preocupări. Niciodată nu trebuie să fim incapabili de „a avea milă” faţă de cel care suferă; niciodată inima noastră nu trebuie să fie aşa de absorbită de lucrurile şi de problemele noastre încât să fie surdă la strigătul săracului. În schimb, tocmai umilinţa inimii şi experienţa personală a suferinţei pot să se reveleze ca izvor de trezire interioară la compasiune şi la empatie: „Cel drept recunoaşte dreptul celor sărmani, în schimb celui rău nu-i pasă” (Prov 29,7). Se înţelege astfel fericirea „celor care plâng” (Mt 5,4), adică a celor care sunt în stare să iasă din ei înşişi pentru a se înduioşa de durerea celuilalt. Întâlnirea cu celălalt şi deschiderea inimii la necesitatea lui sunt ocazie de mântuire şi de fericire.

„A fi atenţi” faţă de fratele cuprinde de asemenea grija faţă de binele său spiritual. Şi aici doresc să amintesc un aspect al vieţii creştine care mi se pare căzut în uitare: corectarea fraternă în vederea mântuirii veşnice. Astăzi, în general, suntem foarte sensibili la discursul despre grija şi despre caritatea faţă de binele fizic şi material al celorlalţi, dar se tace aproape cu totul cu privire la responsabilitatea spirituală faţă de fraţi. Nu aşa este în Biserica din primele timpuri şi în comunităţile cu adevărat mature în credinţă, în care se îndrăgeşte nu numai sănătatea trupească a fratelui, ci şi cea a sufletului său pentru destinul său ultim. În Sfânta Scriptură citim: „Mustră pe cel înţelept, şi el te va iubi! Dă înţeleptului, şi se va face şi mai înţelept; învaţă-l pe cel neprihănit, şi va învăţa şi mai mult!” (Prov 9,8 ş.u.). Cristos însuşi porunceşte să-l mustrăm pe fratele care comite un păcat (cf. Mt 18,15). Verbul folosit pentru a defini corectarea fraternă - elenchein - este acelaşi care indică misiunea profetică de denunţare proprie creştinilor faţă de o generaţie care săvârşesc răul (cf. Ef 5,11). Tradiţia Bisericii a avut printre faptele de milostenie spirituală pe aceea de „a-i îndrepta pe cei păcătoşi”. Este important de a recupera această dimensiune a carităţii creştine. Nu trebuie să tăcem în faţa răului. Mă gândesc aici la atitudinea acelor creştini care, din respect uman sau din simplă comoditate, mai degrabă se adaptează la mentalitatea comună decât să-i avertizeze pe fraţii săi cu privire la modurile de a gândi şi de a acţiona care contrazic adevărul şi nu merg pe calea binelui. Însă reproşul creştin nu este niciodată animat de spirit de condamnare sau de incriminare; este mişcat mereu iubire şi de milostivire şi vine din adevărată grijă faţă de binele fratelui. Apostolul Paul afirmă: „Dacă un om a căzut într-o greşeală, voi, cei spirituali, corectaţi-l în duhul blândeţii. Dar tu fii atent la tine însuţi ca să nu fii ispitit şi tu” (Gal 6,1). În lumea noastră impregnată de individualism este necesar să redescoperim importanţa corectării fraterne, pentru a merge împreună spre sfinţenie. Chiar şi „cel drept cade de şapte ori” (Prov 24,16), spune Scriptura şi noi toţi suntem slabi şi greşitori (cf. 1In 1,8). Deci este o mare slujire a ajuta şi a ne lăsa ajutaţi să ne citim cu adevăr pe noi înşine, pentru a îmbunătăţi propria viaţă şi a merge mai corect pe calea Domnului. Mereu este nevoie de o privire care iubeşte şi corectează, care cunoaşte şi recunoaşte, care discerne şi iartă (cf. Lc 22,61), aşa cum a făcut şi face Dumnezeu cu fiecare dintre noi.

2. „Unii faţă de alţii”: darul reciprocităţii.

Această „pază” faţă de alţii contrastează cu o mentalitate care, reducând viaţa numai la dimensiunea pământească, nu o mai consideră în perspectivă escatologică şi acceptă orice alegere morală în numele libertăţii individuale. O societate cum este cea actuală poate să devină surdă fie la suferinţele fizice, fie la exigenţele spirituale şi morale ale vieţii. Nu aşa trebuie să fie în comunitatea creştină! Apostolul Paul invită să căutăm ceea ce duce „la pacea şi la edificarea reciprocă” (Rom 14,19), folosind „aproapelui în ceea ce este bine spre edificare” (Ibid. 15,2), fără a căuta propriul folos, „ci al celor mulţi ca să se mântuiască” (1Cor 10,33). Această corectare şi îndemn reciproc, în spirit de umilinţă şi de caritate, trebuie să fie parte a vieţii a comunităţii creştine.

Discipolii Domnului, uniţi cu Cristos prin Euharistie, trăiesc într-o comuniune care îi leagă pe unii de alţii ca mădulare ale unui singur trup. Asta înseamnă că celălalt îmi aparţine, viaţa sa, mântuirea sa interesează viaţa mea şi mântuirea mea. Atingem aici un element foarte profund al comuniunii: existenţa noastră este corelată cu aceea a altora, atât în bine cât şi în rău; fie păcatul, fie faptele de iubire au şi o dimensiune socială. În Biserică, trupul mistic al lui Cristos, se verifică această reciprocitate: comunitatea nu încetează să facă pocăinţă şi să invoce iertare pentru păcatele fiilor săi, dar se şi bucură încontinuu şi cu jubilare pentru mărturiile de virtute şi de caritate care se desfăşoară în ea. „Mădularele să se îngrijească la fel unele de altele” (1Cor 12,25), afirmă sfântul Paul, ca să fim unul şi acelaşi trup. Caritatea faţă de fraţi, a cărei exprimare este pomana - tipică practică de Postul Mare împreună cu rugăciunea şi postul - se înrădăcinează în această apartenenţă comună. Şi în preocuparea concretă faţă de cei mai săraci fiecare creştin poate să exprime participarea sa la unicul trup care este Biserica. Atenţie faţă de ceilalţi în reciprocitate este şi a recunoaşte binele pe care Domnul îl împlineşte în ei şi a mulţumi împreună cu ei pentru minunile de har pe care Dumnezeul cel bun şi atotputernic continuă să le realizeze în fiii săi. Atunci când un creştin vede în celălalt acţiunea Duhului Sfânt nu poate decât să se bucure de asta şi să dea glorie Tatălui ceresc (cf. Mt5,16).

3. „Pentru a da impuls carităţii şi faptelor bune”: a merge împreună în sfinţenie.

Această expresie din Scrisoarea către Evrei (10,24) ne stimulează să considerăm chemarea universală la sfinţenie, drumul constant în viaţa spirituală, să aspirăm la carismele cele mai mari şi la o caritate tot mai înaltă şi mai rodnică (cf. 1Cor 12,31-13,13). Atenţia reciprocă are ca scop stimularea reciprocă la o iubire efectivă tot mai mare, „ca lumina zorilor, care măreşte strălucirea până la lumina de la amiază” (Prov 4,18), aşteptând să trăim ziua fără de apus în Dumnezeu. Timpul care ne este dat în viaţa noastră este preţios pentru a descoperi şi a face faptele bune, în iubirea lui Dumnezeu. Astfel Biserica însăşi creşte şi se dezvoltă pentru a ajunge la maturitatea deplină a lui Cristos (cf. Ef 4,13). În această perspectivă dinamică de creştere se situează îndemnul nostru de a ne stimula reciproc pentru a ajunge la plinătatea iubirii şi a faptelor bune.

Din păcate este mereu prezentă tentaţia lâncezelii, a sufocării Duhului, a refuzării de „a investi talanţii” care ne-au fost dăruiţi pentru binele nostru şi al celuilalt (cf. Mt 25,25 ş. u). Toţi am primit bogăţii spirituale sau materiale utile pentru împlinirea planului divin, pentru binele Bisericii şi pentru mântuirea personală (cf. Lc 12,21b; 1Tim 6,18). Maeştrii spirituali amintesc că în viaţa de credinţă cel care nu înaintează dă înapoi. Iubiţi fraţi şi surori, să primim invitaţia mereu actuală de a tinde la „măsura înaltă a vieţii creştine” (Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea apostolică Novo millennio ineunte [6 ianuarie 2001], nr. 31). Înţelepciunea Bisericii în recunoaşterea şi proclamarea fericirii şi a sfinţeniei unor creştini exemplari are ca scop şi să trezească dorinţa de a le imita virtuţile. Sfântul Paul îndeamnă: „Întreceţi-vă în a vă stima unii pe alţii” (Rom 12,10).

În faţa unei lumi care cere de la creştini o mărturie reînnoită de iubire şi de fidelitate faţă de Domnul, toţi să simtă urgenţa de a se strădui pentru a se întrece în caritate, în slujire şi în fapte bune (cf. Evr6,10). Această chemare este deosebit de puternică în timpul sfânt de pregătire pentru Paşte. Cu urarea unui Post Mare sfânt şi rodnic, vă încredinţez mijlocirii sfintei Fecioare Maria şi din inimă vă împart tuturor binecuvântarea apostolică.

Vatican, 3 noiembrie 2011

Benedict al XVI-lea

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

(preluat de pe www.ercis.ro)