În discursul de pe
munte Isus proclamă: „Fericiți cei blânzi, pentru că ei
vor moșteni pământul” (Mt 5,5). În
Sfânta Scriptură termenului blând este
asociat cu alte două valori: umilinţa şi răbdarea.
Aceste asocieri ne ajută să înţelegem sensul deplin al blândeţii proclamate de
Cristos. Primul „binom” evidenţiază dispoziţiile interioare din care izvorăşte
blândeţea, iar al doilea determină atitudinile faţă de aproapele: bunăvoinţă,
gentileţe, amabilitate, respect etc. Sunt atitudini, chiar mai mult decât atât
sunt trăiri interioare, care par să nu prea intre în canoanele unor stiluri
tinereşti care pentru a fi cool
privilegiază înfumurarea, grosolănia şi prepotenţa. În logica unor astfel de
stiluri sau mode a fi blând sună ca o glumă declanşatoare de ironii şi
catalogări.
Fericirile evanghelice nu doar propun unele comportamente morale, ci
vorbesc despre Cristos, cel care a trăit fiecare fericire în parte. Proclamându-le,
Cristos face un autoportret. Fericirile ne spun cine este Cristos, iar noi ne
decidem să devenim asemenea lui pentru a fi fericiţi. Astfel, Cristos ni se
propune ca model: „…învățați de la mine că sunt blând și smerit cu inima” (Mt 11,29). Evanghelistul Matei vede în
Cristos pe slujitorul lui Dumnezeu descris de Isaia: „Nu se va certa, nici nu va striga și nici nu va
auzi cineva glasul lui pe drumuri (Mt 12,19). Intrarea lui Isus în
Ierusalim este exemplul unui rege blând care stă departe de orice idee de
violenţă şi război: „Iată regele tău vine la tine blând” (Mt 12,4). Dovada
maximă a blândeţii lui Isus este pătimirea sa. Nicio manifestare de ură, de răzbunare
sau de ameninţare: „…insultat fiind, nu a
răspuns la insultă, suferind, nu amenința” (1Pt
2,23). Prin exemplul său Cristos a făcut din blândeţe semnul măreţiei umane:
omul este mare în măsura în care este blând şi slujitor. Nu putem să nu ne
gândim la episcopul Durcovici care, în ciuda expresiei chipului, era atât de
atent cu cei lângă el, plin de blândeţe şi afabil. În suferinţele din
închisoare nimeni nu a auzit de la el cuvinte de reproş, de revoltă sau de
insultă.
Dar, oare, un astfel de comportament nu este dovadă de
slăbiciune, de supunere, ocazie dată pentru a fi călcat în picioare? Mai
câştigi azi ceva dacă nu arăţi „cine eşti”, dacă nu te impui? Nu înving, oare,
cei care folosesc orice fel de putere? Înainte de toate este nevoie să
descoperim valoarea umană a acestei virtuţi. Blândeţea este în prag de
dispariţie! Violenţa din filme şi din programele de televiziune, limbajul
vulgar, întrecerea în a depăşi cât mai mult pragurile bunului simţ şi al
respectului… ne „încremenesc” în faţa oricărei manifestări a răului şi a
urâtului. Astfel, nu mai reuşim să simţim „gustul” gesturilor simple, dar
autentice şi profunde, precum un salut zâmbitor, o strângere de mână, o
îmbrăţişare, un sărut, o mângâiere, o încurajare, un sfat, o atenţionare etc. Blândeţea
este balsamul relaţiilor umane, balsamul sufletelor!
Sfântul blândeţii, Francisc de Sales, obişnuia să spună:
„Fiţi blânzi pe cât puteţi şi amintiţi-vă că se prind mai multe muşte cu o
picătură de miere decât cu un butoi de oţet”. Papa Ioan al XXIII-lea, de curând
canonizat împreună cu Papa Ioan Paul al II-lea, era numit „papa cel bun” tocmai
pentru blândeţea sa. El spunea: „Dacă cineva mi-ar spune că pentru a reuşi în
planurile mele ar fi suficient să omor o furnică, nu aş ucide-o”.
Nu ne rămâne decât să îmbrăcam toate gândurile, cuvintele
şi faptele noastre cu mantia blândeţii aşa cum spune sfântul Paul colosenilor:
„Ca niște aleși ai lui Dumnezeu, sfinți și iubiți, îmbrăcați-vă deci cu
dragoste, cu îndurare, cu bunătate, cu umilință, cu blândețe și
îndelungă-răbdare” (Col 3, 12).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu