„Să fim atenţi unii faţă de alţii pentru a da impuls carităţii şi
faptelor bune” (Evr 10,24)
Iubiţi fraţi şi surori,
Postul Mare ne oferă încă o dată oportunitatea de a reflecta
asupra inimii vieţii creştine: caritatea. De fapt, acesta este un timp propice
pentru ca, ajutaţi de cuvântul lui Dumnezeu şi de sacramente, să reînnoim
drumul nostru de credinţă, atât personal cât şi comunitar. Este un parcurs
marcat de rugăciune şi de împărtăşire, de tăcere şi de post, aşteptând să trăim
bucuria pascală.
Anul acesta doresc să propun câteva gânduri în lumina unui scurt
text luat din Scrisoarea către
Evrei: „Să fim atenţi unii faţă de alţii pentru a da impuls carităţii şi
faptelor bune” (10,24). Este o frază introdusă într-o pericopă în care
scriitorul sacru îndeamnă la încrederea în Isus Cristos ca mare preot, care
ne-a dobândit iertarea şi accesul la Dumnezeu. Rodul primirii lui Cristos este
o viaţă desfăşurată după cele trei virtuţi teologale: este vorba de a ne
apropia de Domnul „cu inimă sinceră în plinătatea credinţei” (v. 22), de
a menţine neclintită „mărturisirea speranţei”
(v. 23), în atenţie constantă de a exercita împreună cu fraţii „caritatea şi faptele bune” (v. 24). Se afirmă de
asemenea că pentru a menţine această conduită evanghelică este importantă
participarea la întâlnirile liturgice şi de rugăciune ale comunităţii, privind
la ţinta escatologică: deplina comuniune în Dumnezeu (v. 25). Mă opresc asupra
versetului 24, care, în puţine cuvinte, oferă o învăţătură preţioasă şi mereu
actuală despre trei aspecte ale vieţii creştine: atenţia faţă de celălalt,
reciprocitatea şi sfinţenia personală.
1. „Să fim atenţi”: responsabilitatea
faţă de fratele.
Primul element este invitaţia de „a fi atenţi”: verbul grec
folosit este katanoein,
care înseamnă a observa bine, a fi atenţi, a privi cu conştiinţă, a ne da seama
de o realitate. Îl găsim în Evanghelie atunci când Isus îi invită pe discipoli
să „observe” păsările cerului, care deşi nu trudesc sunt obiect al providenţei
divine grijulii şi atente (cf. Lc 12,24), şi „ia seama” de bârna care
este în ochiul propriu înainte de a privi la paiul din ochiul fratelui (cf. Lc 6,41). Îl găsim şi într-un alt text
tot din Scrisoarea către Evrei,
ca invitaţie de „a privi cu atenţie pe Isus” (3,1), apostolul şi marele preot
al credinţei noastre. Deci verbul care deschide îndemnul nostru invită să ne
îndreptăm privirea spre celălalt, înainte de toate spre Isus, şi să fim atenţi
unii faţă de alţii, să nu ne arătăm străini, indiferenţi faţă de soarta
fraţilor. În schimb, adesea prevalează atitudinea contrară: indiferenţa,
dezinteresul, care se nasc din egoism, mascat de o aparenţă de respect faţă de „sfera
privată”. Şi astăzi răsună cu putere glasul Domnului care îl cheamă pe fiecare
dintre noi să se îngrijească de celălalt. Şi astăzi Dumnezeu ne cere să fim „păzitorii”
fraţilor noştri (cf. Gen 4,9), să instaurăm relaţii
caracterizate de grija reciprocă, de atenţie faţă de binele celuilalt şi faţă de tot binele său. Marea poruncă a iubirii
faţă de aproapele cere şi solicită conştiinţa că am o responsabilitate faţă de
cel care, ca şi mine, este creatură şi fiu al lui Dumnezeu: faptul de a fi
fraţi în umanitate şi, în multe cazuri, şi în credinţă trebuie să ne facă să
vedem în celălalt un adevărat alter
ego, iubit în mod infinit de Domnul. Dacă vom cultiva această privire de
fraternitate, solidaritatea, dreptatea, precum şi milostivirea şi compasiunea
vor apărea în mod natural din inima noastră. Slujitorul lui Dumnezeu Paul al
VI-lea afirma că lumea suferă astăzi mai ales de o lipsă de fraternitate: „Lumea
este bolnavă. Răul său se află mai puţin în delapidarea resurselor sau în
acapararea lor din partea câtorva, dar se află în lipsa de fraternitate dintre
oameni şi dintre popoare” (Scrisoarea enciclică Populorum progressio [26 martie 1967], nr. 66).
Atenţia faţă de celălalt înseamnă a dori pentru el sau pentru ea
binele, sub toate aspectele: fizic, moral şi spiritual. Cultura contemporană
pare că a pierdut simţul binelui şi al răului, în timp ce trebuie reafirmat cu
forţă că binele există şi învinge, pentru că Dumnezeu este „bun şi face binele”
(Ps119,68). Binele este ceea ce trezeşte, protejează şi promovează
viaţa, fraternitatea şi comuniunea. Responsabilitatea faţă de aproapele
înseamnă deci a voi şi a face binele celuilalt, dorind ca şi el să se deschidă
la logica binelui; a ne interesa de fratele înseamnă a deschide ochii cu
privire la necesităţile sale. Sfânta Scriptură avertizează cu privire la
pericolul de a avea inima împietrită de un soi de „anestezie spirituală” care
ne face orbi faţă de suferinţele celuilalt. Evanghelistul Luca prezintă două
parabole ale lui Isus în care sunt indicate două exemple ale acestei situaţii
care se poate crea în inima omului. În cea a samariteanului milostiv, preotul
şi levitul „trec mai departe”, cu indiferenţă, în faţa omului prădat şi bătut
de tâlhari (cf. Lc 10,30-32), iar în cea a bogatului
nemilos, acest om sătul de bunuri nu ia seama la condiţia săracului Lazăr care
moare de foame în faţa uşii sale (cf. Lc 16,19). În ambele cazuri avem de-a
face cu contrariul acelui „a fi atenţi”, a privi cu iubire şi compasiune. Ce
anume împiedică această privire umană şi iubitoare faţă de fratele? Adesea sunt
bogăţia materială şi saţietatea, dar este şi punerea înainte de orice a
propriilor interese şi a propriilor preocupări. Niciodată nu trebuie să fim
incapabili de „a avea milă” faţă de cel care suferă; niciodată inima noastră nu
trebuie să fie aşa de absorbită de lucrurile şi de problemele noastre încât să
fie surdă la strigătul săracului. În schimb, tocmai umilinţa inimii şi
experienţa personală a suferinţei pot să se reveleze ca izvor de trezire
interioară la compasiune şi la empatie: „Cel drept recunoaşte dreptul celor
sărmani, în schimb celui rău nu-i pasă” (Prov 29,7). Se înţelege astfel fericirea „celor
care plâng” (Mt 5,4),
adică a celor care sunt în stare să iasă din ei înşişi pentru a se înduioşa de
durerea celuilalt. Întâlnirea cu celălalt şi deschiderea inimii la necesitatea
lui sunt ocazie de mântuire şi de fericire.
„A fi atenţi” faţă de fratele cuprinde de asemenea grija faţă de
binele său spiritual. Şi aici doresc să amintesc un aspect al vieţii creştine
care mi se pare căzut în uitare: corectarea
fraternă în vederea mântuirii veşnice. Astăzi, în general, suntem foarte
sensibili la discursul despre grija şi despre caritatea faţă de binele fizic şi
material al celorlalţi, dar se tace aproape cu totul cu privire la responsabilitatea
spirituală faţă de fraţi. Nu aşa este în Biserica din primele timpuri şi în
comunităţile cu adevărat mature în credinţă, în care se îndrăgeşte nu numai
sănătatea trupească a fratelui, ci şi cea a sufletului său pentru destinul său
ultim. În Sfânta Scriptură citim: „Mustră pe cel înţelept, şi el te va iubi! Dă
înţeleptului, şi se va face şi mai înţelept; învaţă-l pe cel neprihănit, şi va
învăţa şi mai mult!” (Prov 9,8
ş.u.). Cristos însuşi porunceşte să-l mustrăm pe fratele care comite un păcat
(cf. Mt 18,15). Verbul folosit pentru a defini
corectarea fraternă - elenchein - este acelaşi care indică misiunea
profetică de denunţare proprie creştinilor faţă de o generaţie care săvârşesc
răul (cf. Ef 5,11). Tradiţia Bisericii a avut
printre faptele de milostenie spirituală pe aceea de „a-i îndrepta pe cei
păcătoşi”. Este important de a recupera această dimensiune a carităţii
creştine. Nu trebuie să tăcem în faţa răului. Mă gândesc aici la atitudinea
acelor creştini care, din respect uman sau din simplă comoditate, mai degrabă
se adaptează la mentalitatea comună decât să-i avertizeze pe fraţii săi cu
privire la modurile de a gândi şi de a acţiona care contrazic adevărul şi nu
merg pe calea binelui. Însă reproşul creştin nu este niciodată animat de spirit
de condamnare sau de incriminare; este mişcat mereu iubire şi de milostivire şi
vine din adevărată grijă faţă de binele fratelui. Apostolul Paul afirmă: „Dacă
un om a căzut într-o greşeală, voi, cei spirituali, corectaţi-l în duhul
blândeţii. Dar tu fii atent la tine însuţi ca să nu fii ispitit şi tu” (Gal 6,1). În lumea noastră impregnată de
individualism este necesar să redescoperim importanţa corectării fraterne,
pentru a merge împreună spre sfinţenie. Chiar şi „cel drept cade de şapte ori”
(Prov 24,16), spune
Scriptura şi noi toţi suntem slabi şi greşitori (cf. 1In 1,8). Deci este o mare slujire a ajuta
şi a ne lăsa ajutaţi să ne citim cu adevăr pe noi înşine, pentru a îmbunătăţi
propria viaţă şi a merge mai corect pe calea Domnului. Mereu este nevoie de o
privire care iubeşte şi corectează, care cunoaşte şi recunoaşte, care discerne
şi iartă (cf. Lc 22,61), aşa cum a făcut şi face
Dumnezeu cu fiecare dintre noi.
2. „Unii faţă de alţii”: darul
reciprocităţii.
Această „pază” faţă de alţii contrastează cu o mentalitate care,
reducând viaţa numai la dimensiunea pământească, nu o mai consideră în
perspectivă escatologică şi acceptă orice alegere morală în numele libertăţii
individuale. O societate cum este cea actuală poate să devină surdă fie la
suferinţele fizice, fie la exigenţele spirituale şi morale ale vieţii. Nu aşa
trebuie să fie în comunitatea creştină! Apostolul Paul invită să căutăm ceea ce
duce „la pacea şi la edificarea reciprocă” (Rom 14,19), folosind „aproapelui în ceea
ce este bine spre edificare” (Ibid. 15,2),
fără a căuta propriul folos, „ci al celor mulţi ca să se mântuiască” (1Cor 10,33). Această corectare şi îndemn
reciproc, în spirit de umilinţă şi de caritate, trebuie să fie parte a vieţii a
comunităţii creştine.
Discipolii Domnului, uniţi cu Cristos prin Euharistie, trăiesc
într-o comuniune care îi leagă pe unii de alţii ca mădulare ale unui singur
trup. Asta înseamnă că celălalt îmi aparţine, viaţa sa, mântuirea sa
interesează viaţa mea şi mântuirea mea. Atingem aici un element foarte profund
al comuniunii: existenţa noastră este corelată cu aceea a altora, atât în bine
cât şi în rău; fie păcatul, fie faptele de iubire au şi o dimensiune socială.
În Biserică, trupul mistic al lui Cristos, se verifică această reciprocitate:
comunitatea nu încetează să facă pocăinţă şi să invoce iertare pentru păcatele
fiilor săi, dar se şi bucură încontinuu şi cu jubilare pentru mărturiile de
virtute şi de caritate care se desfăşoară în ea. „Mădularele să se îngrijească
la fel unele de altele” (1Cor 12,25),
afirmă sfântul Paul, ca să fim unul şi acelaşi trup. Caritatea faţă de fraţi, a
cărei exprimare este pomana - tipică practică de Postul Mare împreună cu
rugăciunea şi postul - se înrădăcinează în această apartenenţă comună. Şi în
preocuparea concretă faţă de cei mai săraci fiecare creştin poate să exprime
participarea sa la unicul trup care este Biserica. Atenţie faţă de ceilalţi în
reciprocitate este şi a recunoaşte binele pe care Domnul îl împlineşte în ei şi
a mulţumi împreună cu ei pentru minunile de har pe care Dumnezeul cel bun şi
atotputernic continuă să le realizeze în fiii săi. Atunci când un creştin vede
în celălalt acţiunea Duhului Sfânt nu poate decât să se bucure de asta şi să
dea glorie Tatălui ceresc (cf. Mt5,16).
3. „Pentru a da impuls carităţii şi
faptelor bune”: a merge împreună în sfinţenie.
Această expresie din Scrisoarea
către Evrei (10,24) ne
stimulează să considerăm chemarea universală la sfinţenie, drumul constant în
viaţa spirituală, să aspirăm la carismele cele mai mari şi la o caritate tot
mai înaltă şi mai rodnică (cf. 1Cor 12,31-13,13). Atenţia reciprocă are ca
scop stimularea reciprocă la o iubire efectivă tot mai mare, „ca lumina
zorilor, care măreşte strălucirea până la lumina de la amiază” (Prov 4,18), aşteptând să trăim ziua fără de
apus în Dumnezeu. Timpul care ne este dat în viaţa noastră este preţios pentru
a descoperi şi a face faptele bune, în iubirea lui Dumnezeu. Astfel Biserica
însăşi creşte şi se dezvoltă pentru a ajunge la maturitatea deplină a lui
Cristos (cf. Ef 4,13). În această perspectivă dinamică
de creştere se situează îndemnul nostru de a ne stimula reciproc pentru a
ajunge la plinătatea iubirii şi a faptelor bune.
Din păcate este mereu prezentă tentaţia lâncezelii, a sufocării
Duhului, a refuzării de „a investi talanţii” care ne-au fost dăruiţi pentru
binele nostru şi al celuilalt (cf. Mt 25,25 ş. u). Toţi am primit bogăţii
spirituale sau materiale utile pentru împlinirea planului divin, pentru binele
Bisericii şi pentru mântuirea personală (cf. Lc 12,21b; 1Tim 6,18). Maeştrii spirituali amintesc că
în viaţa de credinţă cel care nu înaintează dă înapoi. Iubiţi fraţi şi surori,
să primim invitaţia mereu actuală de a tinde la „măsura înaltă a vieţii
creştine” (Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea apostolică Novo millennio ineunte [6 ianuarie 2001], nr. 31).
Înţelepciunea Bisericii în recunoaşterea şi proclamarea fericirii şi a
sfinţeniei unor creştini exemplari are ca scop şi să trezească dorinţa de a le
imita virtuţile. Sfântul Paul îndeamnă: „Întreceţi-vă în a vă stima unii pe
alţii” (Rom 12,10).
În faţa unei lumi care cere de la creştini o mărturie reînnoită de
iubire şi de fidelitate faţă de Domnul, toţi să simtă urgenţa de a se strădui
pentru a se întrece în caritate, în slujire şi în fapte bune (cf. Evr6,10). Această chemare este
deosebit de puternică în timpul sfânt de pregătire pentru Paşte. Cu urarea unui
Post Mare sfânt şi rodnic, vă încredinţez mijlocirii sfintei Fecioare Maria şi
din inimă vă împart tuturor binecuvântarea apostolică.
Vatican, 3 noiembrie 2011
Benedict al XVI-lea
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
(preluat de pe www.ercis.ro)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu